În esenţă, împrumutul pe care România a fost obligată să-l contracteze la o serie de instituţii internaţionale sub monitorizarea FMI a fost făcut nu pentru a acoperi datoriile neplătibile ale unor entităţi româneşti (stat, firme private autohtone sau populaţie), ci ale unor firme străine înscrise în România.
Care şi-au finanţat expansiunea în România cu bani aduşi din străinătate şi pe care ar fi trebuit să-i dea înapoi într-o mare parte în 2009. Şi în măsura în care, aşa cum a spus în nenumărate rânduri preşedintele Băsescu, România nu avea nevoie de bani, dar - ceea ce d-l Băsescu n-a mai spus - aveau nevoie firmele străine din România, cu cât se va fi împrumutat extern mai mult statul român, cu atât vor avea mai mult de extras în interesul propriu din substanţa acestui împrumut respectivele firme străine, fie ele bănci, fie societăţi nebancare. Şi cu atât mai prost va ieşi România ca ţară din această afacere!
Indiferent de criza financiară şi economică internaţională, România avea de înfruntat din acest an plata traiului disproporţionat peste plapuma proprie din anii anteriori, îndeosebi din ultimii cinci ani.
Consumul fără acoperire în producţie şi posibilităţi economice reale trebuia început a fi plătit. Creşterea economică bazată disproporţionat pe consum din import trebuia plătită. Dezarticularea economică - generată de consumul fără producţie şi de importurile fără exporturi - trebuia plătită. O ajustare, adică o reducere a nivelului de trai, trebuia să aibă loc. Când trăieşti pe credit, peste plapuma proprie, poţi trăi mai bine. Când începi să plăteşti creditul, o duci în mod obiectiv mai rău.
O ajustare trebuia să intervină la nivelul cheltuielilor statului şi la nivelul cheltuielilor populaţiei. Era ceva inevitabil! Deşi, evident, nu-i convenea, Guvernul Boc a pornit bine pe această cale. A amputat cheltu
