Ieri, într-o pauză de gândit, am recitit ridărs daigest la "Idiotul". De fapt, ce spun eu "recitit". De-a dreptul "citit", că uitasem când l-am citit prima oară, deoarece.

Foarte bună carte. Bine mai scrie Dostoievski. Apropo, să nu uit, să dau un sărci pă gugăl să văd dacă se scrie cu "i" sau cu "y" la final, că am impresia că greşesc. Să nu uit. Dacă e să mă întrebi acuma ce mi-a plăcut cel mai mult la Dosto (aşa îl alint eu pe prietenul cel mai bun al gânditorului), cel mai mult pot să spun că mi-a plăcut "Fraţii Karamazov".

L-am descoperit acum vreo câteva beri... scuze... veri. Era pe plajă când m-am îndrăgostit de ăla micu'... cum îl cheamă, mă.... Alioşa. Băi, deosebit băiat. Nu puteam nici măcar să-mi dau jos ochelarii de soare, aşa de mult mă pasiona. Valurile înspumate ale mării mergea perfect în atmosfera aia aşa pasională, rusească până la virgulă.

Foarte plăcută atmosferă. M-am relaxat şi m-am băgat în apă. Apa îmi mângâia trupul, iar eu mă gândeam la Alioşa dacă ştie să înoate, că asta a uitat să zică scriitorul (e de înţeles, la câte avea şi el pă cap).

Dar să revenim la ieri. După ce am terminat de citit "Idiotul", am ieşit în grădină. Un soare plăpând îmi mângâia obrazul (ce frumos am zis asta!). Mă gândeam la Nastasia Filippovna dacă avusese vreodată beţişoare parfumate la ea în casă şi de ce purta hăinuri de blană. Nu prea mi-a plăcut de ea, că nu era eco şi oricum la câte i-a făcut bietului Mîşkin...

Mi-am plimbat paşii pe aleile grădinii şi-mi imaginam cum le vrăjeam io, dacă eram io în carte, pe Aglaia şi pe Nastasia Filippovna în acelaşi timp, fără ca una să afle de cealaltă. Mie, sincer, mi-ar fi fost mult mai uşor, mai ales dacă-mi făceam mai multe conturi de mail, la harneală şi trimiteam sms-uri la grămadă.

Ce bine c-a venit primăvara. S-au trecut şi ghioceii. Paşi