Ştefan Iovan, spre final de carieră, ajunsese în lotul Rapidului. A jucat el ce a jucat pentru giuleşteni, însă la un moment dat a început să sară tot mai des din schemă.
Nu mai prindea echipa, iar antrenorul său de atunci, Viorel Hizo, pentru a proteja orgoliul unui fost mare jucător, nu şi-a luat niciodată responsabilitatea de a motiva fotbalistic decizia de a nu-l folosi pe Iovan. A preferat minciuna nevinovată. Hizo declara întotdeauna jurnaliştilor că Iovan a rămas în afara opţiunilor sale din cauza unor accidentări. N-am crezut nici o secundă în varianta de scenă prezentată de Hizo. Cu toate acestea, întâlnindu-l întâmplător pe Iovan înaintea unui nou meci la care era forţat să rămână din nou spectator, am mimat credulitatea şi l-am întrebat dacă a dat tocmai el peste grămada de ghinioane şi dacă este, într-adevăr, accidentat. Fane mi-a făcut cu ochiul, semn că intră în jocul palavrelor de protocol, dar a înjumătăţit minciuna: "Nea Dane, nu sunt accidentat. Sunt, cum să-ţi zic eu?, sunt incert". Am bătut palma complicităţii şi, pentru a nu ne mai minţi în continuare, am abandonat definitiv subiectul. După o perioadă de timp relativ scurtă, Iovan a renunţat la incertitudini. N-a mai intrat în teren ca jucător legitimat. Amintirea discuţiei pe care am avut-o cu Iovan în urmă cu ani buni nu bântuie întâmplător prezentul. L-am întâlnit pe Iovan la Constanţa, l-am întâlnit la Klagenfurt şi, ca să nu uităm de ce-am plecat de-acasă, am încercat să legăm ceva discuţii despre fotbal, despre starea de comă a pacientului. Iovan a forţat din nou zâmbetul, dar nu i-a reuşit decât o grimasă amară. Mi-ar fi plăcut să-i ştiu între fălcile lui care fremătau spasmodic pe pârâţii ruşinii naţionale. Pe cei care au intrat în teren doar pentru a avea posibilitatea de a alege, după două înfrângeri ruşinoase, între două calificative: prostie sau nesimţire. Starea de i