Bine, bine, dar ce înseamnă „clax”? Chix știm, că de când cu criza asta înfloritoare mulți au dat cu capul de pragul său de jos, dar clax, zău, chiar nu avem cum să facem vreo legătură.
Poate să fie zgomotul acela pe care îl face clacheta când se dă „motor” pe platoul de filmare? Nu are cum, se aude cel mult „clac”, poate deduce oricine care a circulat, a lucrat sau măcar a vizitat un loc vrăjit ca acela plin de actori, regizori, decoruri, cabine, catering. Sau măcar putem să ne închipuim câte ceva, ce Dumnezeu, doar am văzut filme despre filme. Deci e vorba de altceva.
Face vreo pasăre așa? Nu prea cunoaștem, doar suntem crescuți între bucăți mari de beton, nu știm cum fac nici măcar păsările pe care le mâncăm. Știm doar că ele cresc la grămadă, în întuneric, mâncând praf de oase, ca să facă ouă. Și noi avem senzația că aceste păsări sunt gustoase dacă le dregem bine cu sosuri de usturoi, cu smântână sau cu condimente și le ase zonăm cu găluște, macaroane sau cartofi.
Știu!! Așa face omul! Dă „on” claxului. Adică dă frâu liber nervilor când e la volan. Adică încearcă să distrugă și ce rămășițe sănătoase mai au în zona nervilor ceilalți participanți la trafic. Adică vrea să fie remarcat, respectat, ascultat. Fiind el întrun spațiu închis, uneori cu geamuri fumurii, nu poate comunica cu mediul exterior, nu-i poate transmite întregul dispreț și apriga furie decât apăsând cu sete, cu ură, cu nesfârșită scârbă față de originea sărăcăcioasă, nevolnică, lipsită de noroc, un buton, cu toată puterea dată de aparatul de clădit bicepșii sau de căratul buturugilor în exces.
Da. M-am lămurit, omul comută claxul pe „on”. Îl face să funcționeze adică. Și-atunci claxul, un fel de mecanism sofisticat care înregistrează irascibilitatea omului, gradul său de rezistență la stresul pe șosea, trepidează, tremură și începe să urle pe toate
