S-a născut la Budapesta, în 1952, a studiat istorie şi filozofie, iar pînă în 1984 a lucrat ca secretar literar în cîteva teatre din Ungaria. De 25 de ani e scriitor, traducător şi grafician liber-profesionist, cîştigător al Premiilor „Ernö Szép“ (2000), „Mari Jászai“ (2002), „Attila József“ (2006) şi un foarte apreciat dramaturg. András Forgách e autorul uneia dintre cele mai aclamate cărţi ale anului 2007, romanul Zehuze, o frescă subiectivă a 30 de ani din istoria Ungariei contemporane, văzută prin ochii a două femei, mamă şi fiică, trăind una în Israel, cealaltă la Budapesta. Înainte să vină, pentru cîteva zile, la Bucureşti, am stat de vorbă cu András Forgách, împreună cu traducătoarea lui, Anamaria Pop, în plină agitaţie a Festivalului de Primăvară şi pe o ploaie de sfîrşit de iarnă, într-o cochetă cafenea budapestană numită Astoria. Sînt de fiecare dată surprinsă, văzîndu-te pe tine sau pe Katalin Thuróczy, de faptul că în Ungaria există dramaturgi profesionişti, oameni care trăiesc scriind pentru teatru. Şi sînt chiar foarte mulţi. E vorba despre o evoluţie de decenii; a fi dramaturg a fost o meserie recunoscută şi răspîndită, şi nu neapărat în relaţie cu viaţa scenică. În secolul XX a existat această tendinţă – ca oameni de litere să scrie texte de teatru, iar cîţiva poeţi geniali au fost autorii unor piese, ce-i drept, puţin jucate. Asta e tradiţia pe care o continuăm noi, după schimbarea de regim din anii ’90. Ca şi predecesorii noştri, şi noi cunoaştem din interior teatrul, să zicem că am avut şi unii, şi alţii parte de o viaţă sexuală intensă cu actriţe… De unde tragem concluzia că toţi dramaturgii sînt bărbaţi. Sînt doar două sau trei femei, în concluzie: da. Revenind, a existat întîi o mişcare literară care folosea o limbă artificială, cum e cazul lui Zsigmond Móricz, un mare romancier, ale cărui piese sînt atît de lipsite de consistenţă, încît