Unchiul meu (Mon oncle, 1958) al lui Jacques Tati este prima comedie pe care o includ în seria filmelor ce tratează, într-un fel sau altul, relaţia individului cu societatea de consum. Mai vechi decît Fahrenheit 451 (François Truffaut, 1966), despre care am vorbit în numărul trecut, şi decît Timpuri noi (Modern Times, 1936) al lui Charlie Chaplin, clasicul deschizător de drumuri al genului, filmul lui Tati parodiază, fără ură şi părtinire, societatea de consum. O face într-o manieră destinsă, neîncrîncenată, pe un ton situat între comic şi sentimental. Metoda pe care o foloseşte este alăturarea a două lumi: una imperfectă, haotică, mereu în mişcare şi, ca atare, vie, aceea a vechiului Paris şi a mahalalelor sale (cuvîntul nu e folosit în sens peiorativ, ci strict spaţial); cealaltă, aseptică, încremenită, artificială, aceea din cartierele rezidenţiale ale noii burghezii industriale. Unchiul, Monsieur Hulot, interpretat chiar de către Jacques Tati, este reprezentantul lumii vechi şi umane; cumnatul său, Monsieur Arpel (Jean Pierre Zola), directorul fabricii Plastac (denumire relevantă!) încarnează valorile „lumii noi“, eficiente şi impersonale, pe cale de a o înlocui pe cealaltă. Societatea de consum pare produsă de această Plastac, o variantă mult perfecţionată a fabricii din Timpuri noi şi mai puţin apăsătoare decît aceea din Metropolis-ul lui Fritz Lang (1927). Spaţiul circumscris de Plastac este unul igienic şi pustiu; de fapt, acesta este cel care dă şi tonul locuinţelor private (casa Domnului Arpel este construită de firma lui), ce devin o prelungire a variantelor publice, oficiale. Mecanismele absurde şi burleşti din filmul lui Chaplin şi cele groteşti din Metropolis sînt înlocuite aici cu unele mai curînd cochete şi ridicole. Fa-brica e fercheşă şi îngrijită, ceea ce contează sînt aparenţele. Angajaţii par subordonaţi spaţiului, în sensul că se strădui