Dragă Vasile, am încercat, cu umilele mele puteri, să te pun la zid, precum a făcut-o Armata a şasea germană cu ruşii, la Stalingrad (sau, mai bine zis, cu spatele la Volga)... Orice aş face, văd că te sustragi textului şi evadezi în teorie, dacă nu chiar într-un dans aerobic în care nu te pot susţine. Poate cu ocazia asta am aflat ce ne desparte... De acord, total de acord: subminarea din textele lui Platonov, la adresa regimului, vine din interior, utilizînd „mediul“, limbajul oficial al acelui regim. Mi-l amintesc pe Eichmann, care declara surîzător, la Ierusalim, că nu cunoaşte decît limbajul administrativ, aşa că-şi va exprima sentimentele prin intermediul lui. Cînd e vorba despre un scriitor care, iniţial, a aderat trup şi suflet la idealurile socialismului, trădarea e cu atît mai gravă şi mai culpabilă... Din partea unui tovarăş nu se acceptă decît Limbajul. Iar noi ştim că, în mare, toţi tovarăşii de început au sfîrşit-o rău, fie că au derapat de la căile Limbajului, fie că au îndrăznit să-şi construiască o carieră politică ce ar fi presupus competiţia. Te invitasem să cobori, împreună cu mine, în iadul celor trei texte propuse. Te-ai eschivat, îmi imaginez un Hercule care, pe lîngă cele două drumuri pe care le are în faţă, mai găseşte o potecă, ce-i permite să evite muncile... Foarte bine faci, căci zeii îi pedepsesc pe cei care-şi fac muncile şi chiar izbîndesc. Îl aminteşti pe Grossman... Aş vrea să vezi o fotografie pe care o am de la fiul scriitorului, înfăţişîndu-l pe Vasili între ruinele Stalingradului, cînd încă mai credea în religia stalinistă: pieptul bombat (deşi nu-l prea ajuta statura), privirea încrezătoare. Aş vrea să-mi explici cum poate un intelectual să fie dezamăgit de Stalin după război. Cînd simpli soldaţi erau executaţi pentru că realizau în ce mizerie trăiesc şi pentru că „protestau“? Să-l fi mînat doar faptul că era cutremurat