Aveam doar cîţiva ani cînd am văzut pentru prima oară acest tablou, atîrnat pe peretele din sufrageria pe care o traversam în pripă, buluc, cîteva fetiţe, ca să ajungem iute şi să ne jucăm de-a una şi de-a alta, în balconul Eugeniei. Lumina ce venea prin ferestre şi uşa deschisă de la balcon orbea culorile şi portretul, pe care nu-l prea vedeam decît întunecat sau fulgerat de un snop de raze ce se loveau de sticla proteguitoare. Noi, copiii, botezaserăm tabloul sau, mai bine zis, chipul din el Omul negru, cu numele ales din refrenul îngînat pînă la epuizare. Şi nu-i dădeam mare importanţă. Treceam în fugă pe lîngă el, împiedicîndu-ne de colţul covorului, de bufet şi de masă, şi ne îngrămădeam în balconul-foişor cu păpuşi, suluri de hîrtie creponată şi alte materiale, cumpărate pentru decorul şi scenografia teatrului de cartier pe care-l conduceam, ca „directoare, regizor, păpuşar, actor şi autor“, de pe la 5-6 ani. Apoi mă întorceam în curtea uriaşă a casei mele din cartierul Domenii şi, cu toţi copiii ciorchine în jur, dădeam spectacole pe treptele somptuos-dramatice de la intrare, înconjuraţi de portalul natural al trandafirilor agăţători ca de o cortină. Eram o droaie, pe lîngă mine şi sora mea, Eugenia şi sora ei Mariana, Iuliana, altă Mariana, Relu şi nu mai înşir lista altor douăzeci-treizeci de vlăstare. Am uitat de omul negru din tabloul aflat în sufrageria Eugeniei. M-am mutat în 1957, din curtea casei unde mă născusem, într-o vilă mare, pe Alexandru Constantinescu, în acelaşi cartier, dar nu am luat cu mine şi echipa de odrasle de pe străzile cu nume de aviatori căzuţi la datorie. Spectacolele de teatru se încheiaseră, începusem şcoala, eram în clasa întîi. Cu orele de germană şi de balet, nu mai găseam vreme să mă zbînţui decît în noua curte, unde veneau alte fete şi alţi prieteni, parcă mai sclifosiţi, iar pe mine mă vrăjeau de acuma cărţile… În an