Pe 9 şi 10 aprilie, Orchestra şi Corul Filarmonicii „George Enescu“ vor interpreta, sub bagheta lui Florentin Mihăescu, Matthäus-Passion de Johann Sebastian Bach. A devenit o obişnuinţă prezentarea Pasiunilor lui Bach înainte de sărbătorirea Paştelui, fie în cadrul stagiunii, fie în concerte extraordinare. Raţiunile sînt evidente: compozitorul german este în mod tradiţional alăturat ideii de transpunere a spiritului religios în muzică, iar cele două mari oratorii, pe texte din Evanghelia după Ioan şi după Matei, au fost compuse special pentru Vinerea Mare şi reprezintă, în ochii multora, un fel de „Capela Sixtină“ a compoziţiei muzicale. Totuşi, această cutumă nu poate eluda problematica actualului context. Pe de o parte, Matthäus-Passion şi-a pierdut de multă vreme statutul de muzică de cult, aşa cum era ea înţeleasă în cadrul ritualului protestant: după serviciul religios se cînta prima parte, urma predica, iar apoi oratoriul continua cu partea a doua. Deşi această succesiune originală mai are loc sporadic în spaţiul luteran, muzica a fost scoasă din cadrul strict religios încă de la 1829, cînd Felix Mendelssohn a redescoperit Patimile după Matei şi le-a prezentat în concert, la Berlin. Odată cu triumful ideii de muzică absolută, şi muzica religioasă a lui Bach a devenit subiect de reflecţie estetică şi filozofică, fiind desprinsă treptat de scopul spiritual şi etic pentru care fusese scrisă. S-a vorbit îndelung despre expresivitate şi despre calitatea intrinsec-muzicală. Dacă în secolul al XIX-lea Bach a căzut victimă ideologiei romantice a „religiei muzicii“, secolul următor i-a rezervat surpriza ideologiei politice. Au fost ani – la începutul şi către sfîrşitul dictaturii comuniste – în care cantatele şi oratoriile lui Bach erau interzise din cauza „misticismului“. Pentru a-l face totuşi să fie acceptat de către autorităţi, muzicologii s-au străduit din