Dacă e vreun loc în Constanţa de care să-mi fie într-atât de drag încât să mă doară atunci când văd că e distrus şi pe toţi îi doare-n cot că se întâmplă aşa, aceea e peninsula.

Peninsula, cunoscută drept locul unde-şi fac veacul scursurile Constanţei, este un amalgam de peşti, prostituate, ţigani, alături de care se străduiesc să convieţuiască oameni de bine. Şi alături de care îşi petrec câteva minute din viaţă turiştii americani, atraşi cu vorbe dulci de ghizii turistici care le îndrugă că au să vadă ruinele romane. Ruinele Constanţei, de fapt. Pentru că de zona veche, de istoria ei, s-a ales praful. Ştiu că nu-i un subiect de actualitate, că nu-s prima pe care o apucă nervii când trece prin peninsulă şi-i bubuie creierii la auzul manelelor, dar scrisul e o modalitate de a mă răzvrăti împotriva celor ce-şi bat joc.

Ieri, am avut ocazia de a revedea partea veche a oraşului şi de a mă plimba pe una dintre străduţele înguste, străjuite de case de patrimoniu dărâmate sau pe punctul de a cădea. Case vechi, ce te-ar fi făcut să te întorci în timp şi să visezi vrute şi nevrute, dacă-n stânga nu ai fi zărit trei ţigănci tolănite la soare, scuipând şi aruncându-ţi o privire care-ţi transmitea „da' tu ce te holbezi fă?", iar în dreapta, o clădire de patrimoniu cu ditamai uşile de termopan. Nu-ţi dă pace nici mirosul infect de urină, amestecat cu cel de gunoi. Îţi piere orice chef de a mai reveni în acel loc. Iar pe moment te resemnezi şi te gândeşti că, asta e, s-a dus totul de râpă şi n-ai ce-i face. Nu ai cum să te lupţi cu morile de vânt. Doar poţi să te plimbi şi în alte părţi ale Constanţei, cum ar fi staţiunea Mamaia, în care administraţia locală pare să fi investit şi banii pentru peninsulă. În parcurile înjumătăţite ba de un centru comercial şi câteva terase, ba de biserici începute de ani de zile şi nefinalizate. Măcar acolo nu există riscul să-ţi