Incep sa cred ca principala misiune a lui Vadim Tudor a constat, de fapt, in izolarea intelectualilor cu convingeri democratice, astfel ca rolul si ponderea acestora in cadrul procesului de transformare a tarii intr-o democratie cu adevarat reprezentativa sa fie cat se poate de limitate. Gabriel Liiceanu a fost, constant, una dintre tintele predilecte ale intoxicarilor "tribunului", editura Humanitas fiind un veritabil memorial al tenacitatii directorului ei. Dupa 2004, Liiceanu a sustinut demersurile presedintelui dedicate documentarii minutioase a crimelor comunismului si a condamnarii autorilor acestora. Convinsi de bunele intentii ale sefului de stat in privinta reformarii sistemului judiciar, domnia sa si alti intelectuali marcanti s-au raliat, in 2007, intru sustinerea unui presedinte suspendat de adversarii eforturilor de anihilare a influentei politicului asupra justitiei autohtone.
Crin Antonescu nu crede insa ca Gabriel Liiceanu ar fi actionat cu buna-credinta, enuntand ca-l percepe ca pe un "model fals" care a abdicat de la principiile sale. Presupun ca este vorba de un set de principii comune, initial particulare atat scriitorului, cat si celui care a debutat politic pe post de activist civic. Ce-i drept, cel din urma nu a pierdut prea mult timp in aceasta arena deseori frustranta, iar Partidul Aliantei Civice s-a dovedit a fi trambulina ideala pentru a se catapulta in Parlament, caruia i-a ramas fidel timp de 17 ani.
In perioada anilor ’90, un raspuns civic intens devenise un imperativ – date fiind pe de o parte metodele autoritariste ale lui Ion Iliescu, iar pe de alta, nevolnicia partidelor conventionale opuse FSN si succesorilor sai. Revolta civica de atunci seamana, din multe puncte de vedere, cu situatia actuala din Republica Moldova – situatie asupra careia fostul activist civic Antonescu a preferat sa nu se pronunte. A ramas