2009 va fi pentru economia globala probabil cel mai prost an de la al doilea razboi mondial. Banca Mondiala estimeaza un declin de pana la 2%. Chiar si acele tari in curs de dezvoltare care au facut totul ca la carte – avand politici macroeconomice si de reglementare mai bune decat ale SUA – simt impactul crizei. In special din cauza unei scaderi precipitate a exporturilor, economia Chinei va creste mult mai incet decat in anii recenti, cand inregistra rate anuale de 11-12%. Daca nu se va intampla ceva, criza va arunca pana la 200 milioane de oameni in saracie.
Criza globala implica o reactie gobala, insa, din nefericire, responsabilitatea de a reactiona ramane la nivel national. Fiecare tara va incerca sa conceapa pachetele stimulative astfel incat acestea sa aiba un impact major asupra propriilor cetateni, la nivel local – si nu la nivelul global.
In analiza dimensiunii acestor pachete, statele vor incerca sa obtina un echilibru intre cheltuielile bugetelor proprii si beneficiile pentru economiile proprii (in termeni de crestere si rata de ocupare a fortei de munca). Din moment ce o parte din beneficii (o parte mai mare in cazul economiilor mici, deschise) va reveni altora, pachetele vor fi probabil mai mici si mai prost gandite decat ar putea fi de fapt – iata de ce e nevoie de un pachet coordonat global.
Acesta este unul dintr-o serie de mesaje importante pe care le va da o comisie de experti a ONU in problema crizei economice globale, comisie pe care o prezidez si care si-a prezentat de curand la ONU raportul preliminar.
Documentul sprijina multe dintre initiativele G-20, dar insista pe masuri mai solide destinate tarilor in curs de dezvoltare. De pilda, desi se admite in general ca aproape toate tarile trebuie sa adopte masuri stimulative (cu totii suntem keynesianisti acum), multe dintre tarile in curs de dezvoltare nu
