Am intrat în Săptămâna Mare. Râurile de seve ale lui Dumnezeu curg prin arterele copacilor şi inundă ţeava subţire a firului de iarbă. Între Bucureşti şi Sângeru e o distanţă vegetală de trei săptămâni.
Aici, lângă Piaţa Victoriei, piersicii îşi scutură petalele, în timp ce la mine în sat mugurii, umflaţi ca boabele de mazăre, nu s-au desfăcut încă. Într-o seară, pe o mirişte de lângă Bălţeşti-Prahova, am văzut cel mai fascinant spectacol al primăverii. Un tractor trăsese, prin păişul răvăşit de iarnă, câteva brazde lungi. Tranşeea neagră de pământ reavăn chemase din cer mii de berze. N-am văzut în viaţa mea atâtea berze la un loc. Tractoristul, un bărbat scund, cu mustaţă, părea magicianul care printr-o miraculoasă forţă adunase în jurul său atâta păsăret. Râmele şi gângăniile dezvelite din ţărână erau ţinta zburătoarelor sosite, cu oboseală în aripi, din îndepărtatele ţări calde. Autoturismele rare care treceau prin zonă opreau fără excepţie, iar şoferii sau pasagerii fotografiau, cei mai mulţi ca şi mine, cu telefonul mobil, peisajul îndumnezeit. Este, iată, din nou primăvară. Primăvara nu ne minte niciodată. Cu variaţii minuscule la scară cosmică, ea deşteaptă an de an sufletul vietăţilor şi iscă o plăcută înfiorare în inimile cele mai întunecate. Paştele îi ajută şi el pe îndepărtaţii de credinţă să-şi apropie credinţa, iar pe credincioşii adevăraţi, fideli fără întrerupere legăturii cu Dumnezeu, să-şi afle un binecuvântat reper de bucurie şi speranţă. S-a consumat de curând Paştele evreiesc, catolicii sunt în plină sărbătoare, iar al creştinilor ortodocşi va veni după această săptămână deschisă de Florii şi încheiată de miracolul Învierii. N-aş scrie altceva azi, în acest chenar de rubrică, dacă rotoarele lumii nu mi-ar urui în urechi, chemându-mi atenţia de la spectacolul predilect al primăverii către cazne, beteşuguri şi suferinţe adânci. O b