Nu va mai dura mult şi turiştii străini, pasageri ai navelor de croazieră, vor „invada" oraşul

Şi o dată cu debarcarea în Portul Constanţa va începe şi „mirificul" drum către oraş, condimentat cu fiare vechi, pancarte publicitare nefolosite şi gropi. Prima bornă: dana 0. Facem un simplu exerciţiu de imaginaţie. Suntem turişti, la a doua tinereţe, aproape de a treia. Venim dintr-o ţară nordică pentru a ne încălzi la soarele Constanţei.

Coborâm de pe vas, tragem aer sărat în piept şi scrutăm zările. Ce vedem?! Navele militare, dar în special pe cele vechi, ruginite şi un vas pricăjit de depoluare. Dar şi macarale, care nu râd în soare, argintii. Puţin mai departe, în partea stângă, vedem munţii. Dar nu forme de relief, ci adunături de fiare. Ne îmbarcăm într-un autocar care ne va plimba prin oraşul-port-european Constanţa. Plecăm. Vedem îndeaproape fierul vechi, dar şi macaralele. Masajul post-călătorie este oferit de hurducăielile autocarului care trece peste liniile de cale ferată. Ce ne mai trebuie după o croazieră plăcută în Marea Neagră?! Citim nedumeriţi o pancartă pe care scrie „Atenţie la tren!" şi ne continuăm periplul. Imaginea creată de gardurile ruginite din stânga şi de zidul înalt de beton din dreapta ne obligă să ne uităm direct înainte. Ce să vezi?! Un ceas. Ne punem întrebarea: „E piesă de muzeu?!", dar ne edificăm în curând că este doar un obiect ruginit de ploi, care tronează pe un „monument" care ne arată că suntem în Portul Constanţa. Port, port, numai că de la debarcare nu am mai putut vedea marea din cauza fierătaniilor, a betoanelor sau a macaralelor.

Saligny şi jocurile de noroc

Ajungem la cea dintâi poartă a Portului, iar Peninsula începe să se contureze. Rufe întinse la uscat, ziduri roase şi decolorate de vreme şi un zumzăit de muzică orientală. Măcar este o zi frumoasă, de primăvară.