"Pentru mine am păstrat sunetul mării şi amintirile copilăriei într-o carte, ca în valvele unei scoici. Arghezi spunea că, dacă ne rămâne o jumătate de ochi, să privim cerul, lumina şi să citim o carte, trebuie să fim fericiţi. Şi are dreptate." Au fost ultimele cuvinte ale Cellei Serghi, rostite în ultimul interviu pe care l-a acordat, cu câteva luni înainte să moară. Interviul a fost realizat în 1992 de Doina Rad şi Ilie Rad - astăzi cancelar al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca.
Jurnalul Naţional: Domnule Ilie Rad cum a fost întâlnirea dvs. cu romanul "Pânza de păianjen"?
Ilie Rad: În toamna lui 1974, am plecat în armată, ca militar cu termen redus, la o unitate militară din localitatea Corbu, judeţul Constanţa. M-am bucurat că am fost trimis în Dobrogea, fiindcă mergeam pe drumurile "Urumei" lui Zaharia Stancu! Trăiam mai mult în lumea literaturii, decât în viaţa reală!
Aveam 19 ani, mă despărţisem de anii de liceu, dar mai ales de prima dragoste, Mariana C. Sufletul îmi era răvăşit de tristeţe. La o lună am venit în prima permisie şi îmi amintesc şi acum ce senzaţie stranie am trăit vâzând, seara, blocurile cu ferestre luminate din Constanţa. Mă gândeam câtă fericire există după acele perdele şi cât de trist sunt eu.
După câteva luni de armată, am devenit bibliotecarul unităţii militare, unde am descoperit, absolut întâmplător, romanul "Pânza de păianjen" al Cellei Serghi, scriitoare despre care ştiam foarte puţine lucruri (reţinusem doar un amănunt picant, şi anume că în 1938, când a apărut ediţia princeps, în acelaşi an cu "Enigma Otiliei", G. Călinescu megea în librării, pentru a vedea care din cele două romane se vinde mai bine!).
Am citit romanul pe nerăsuflate, în starea sufletească în care eram şi de care vă povesteam înainte. Vă imagin
