Simbioza artelor, sinestezia sau intermedialitatea nu sînt descoperiri ale perioadei contemporane. Artele spectacolului (teatrul, dansul) presupun, încă din Antichitate, interferenţa mai multor domenii artistice. Discursurile de tip „paragone“ ale Renaşterii nu fac decît să întărească această idee. Prezenţa muzicii, a muzicanţilor sau a partiturilor (ca şi dansul), începînd din pictura Evului Mediu şi pînă la Picasso, reprezintă o constantă. Dansul apare atît la Pieter Bruegel, cît şi la impresionişti. Totuşi, pînă la finele secolului al XIX-lea, relaţiile între mediile artistice erau, dacă nu întîmplătoare, cel puţin aflate în raporturi clare de subordonare. În rîndurile de mai jos, aducem în discuţie experienţele artistice sinestezice ale lui Wassily Kandinsky, unul dintre primii teoreticieni ai simbiozei dintre sunet şi imagine, implicat şi în proiecte teatrale sau chiar de dans. Două evenimente au marcat întreaga viaţă a lui Kandinsky: vizitarea, în 1896, a expoziţiei impresioniştilor francezi în Moscova, unde o pictură a lui Monet l-a făcut să înţeleagă că imaginea poate capta atenţia privitorului, chiar dacă aceasta nu este recunoscută imediat, şi concertul cu Lohengrin al lui Richard Wagner din aceeaşi Moscovă, tot în 1896. Descrierea de mai tîrziu menţiona experienţa desăvîrşită pe care i-a produs-o concertul. Viorile, linia profundă de bas şi în special instrumentele de suflat au încarnat întreaga putere a acelei înserări pentru Kandinsky, care, după cum afirma în memorii, a putut vedea culorile în faţa ochilor, descrise în cuvinte ca fiind sălbatice, aproape nebune. Experienţa senzorială de unificare a culorilor cu muzica l-a condus pe artist spre dezvoltarea sistematică a compoziţiilor picturale inspirate din aceasta. Fiecare punct se doreşte a avea o relaţie cu modul său de dezvoltare, în ideea că există un asemenea mod, fiecare linie este corelat