Cum să exprimi o stare de revoltă şi de indignare? Ce cuvinte să alegi pentru a-ţi declara stupoarea, revolta genuină ce te cuprinde cînd vezi că eşti minţit, batjocorit, sfidat, în ciuda tuturor normelor legale şi a cutumelor omeneşti? Cum să te mai gîndeşti la alte lucruri, să scrii proză, să editezi o revistă de cultură, să studiezi medicină naturistă, să faci jogging în parc, să te uiţi la filme – adică să te comporţi ca un om normal şi liber, cînd afară bîntuie teroarea şi violenţa? Toate aceste ocupaţii şi tabieturi, mai mult sau mai puţin intelectuale, au devenit brusc indecente, imorale, lipsite de noimă, iar singura activitate demnă şi edificatoare de sens este militantismul civic, rezistenţa anticomunistă în sensul cel mai direct al acestui termen. Cînd tunurile cuvîntează (recte, cînd bastoanele de cauciuc şi bocancii poliţiei „dansează“ sălbatic pe trupul arestaţilor), artele tac. Adevărul acestei sentinţe ne-a izbit pe toţi în moalele capului. După 5 şi 7 aprilie parcă un linţoliu s-a aşternut peste Moldova. Nu meritam să fim jefuiţi într-un asemenea hal. Aveau dreptul şi basarabenii, în sfîrşit, la „raţia lor de libertate“, la un dram de speranţă, la o normalitate politică şi umană, ca ceilalţi est-europeni. Nu ne puteam face iluzii că, a doua zi după înfrîngerea comuniştilor în alegeri (ce vise!), am fi intrat într-o epocă a luminii şi a blîndeţii, a responsabilităţii şi a grijii faţă de cetăţean, dar ar fi fost un început, o primă certitudine dobîndită pe un drum mai lung, care se cheamă democraţie şi europenitate. Acest orizont, ce pîlpîia îmbietor, ne-a fost refuzat cu brutalitate. Sîntem traşi de picioare înapoi, în cazanul cu smoală, pentru a ne consuma, în eternitate, condiţia de „rumeguş al istoriei“, de „furaj“ pentru herghelia comunisto-kaghebistă care ne calcă în picioare, cu mici şi iluzorii intermitenţe, din 1944 încoace. Despre o p