După 20 de ani de la evenimentele din 1989, percepţiile asupra răstimpului inaugurat de acele momente de schimbare s-au mai decantat. Unii actori au mai părăsit scena sau şi-au modificat locurile, iar anumite documente bine păzite au devenit accesibile măcar unora dintre cercetători. Totodată, reflecţia interpretativă, grilele de lectură capabile să facă mai comprehensibile evenimentele cu o anumită aparenţă haotică, în fenomenologia lor complicată, sau prea concentrate, în perspectiva teoriei conspiraţioniste, au avut vreme să se decanteze. Este, altfel spus, un moment fertil reluării faptelor într-o altă cheie, cu moderaţia pe care ţi-o poate conferi distanţa în timp şi, eventual, în spaţiu. În 2008, Editura pariziană L’Harmattan a dat la iveală o sinteză intitulată La Roumanie post 1989, scrisă de două specialiste eminente, Catherine Durandin şi Zoe Petre. Profesoară la Institutul Naţional pentru Limbi şi Civilizaţii Răsăritene (INALCO), prima dintre autoare este o prestigioasă expertă în istorie contemporană, în timp ce clasicista Zoe Petre, cu studii de ţinută referitoare la Antichitate, beneficiază, ca atuuri în elaborarea proiectului comun, nu numai de profesionalism istoriografic, ci şi de experienţa nemijlocită a unui politician al tranziţiei româneşti. De la bun început, aşadar, volumul atrage atenţia ca produs al unei colaborări între o expertă occidentală şi una din ţară, propunînd, dincolo de intersectarea grilelor interpretative – alimentate nu numai de sursele scrise, ci şi de calitatea de martor şi participant a autoarelor –, şi pariul unei lecturi comune, ponderate, atent balansate între istorie şi memorie. Nu în ultimul rînd, interesul textului rezidă şi în aceea că discursul este un elaborat feminin, tip de abordare încă insuficient de vizibil în cultura română, unde istoriografia rămîne – pentru cît timp încă? – preponderent masculină. Cee