S-au împlinit, în martie, patru ani de cînd apare rubrica aceasta, săptămînă de săptămînă (cu foarte puţine excepţii), şi nu cred că am răspuns vreodată la întrebarea „de ce SF?“. Ce-i face pe oameni să se apropie de acest gen? De ce le place unora să citească astfel de cărţi, de ce le place să le scrie, să le editeze (iar aici mă refer strict la cei care editează cărţi din pasiune pentru gen, şi nu doar din raţiuni comerciale)? Dacă îi iei la întrebări pe fanii genului, ţi se va pomeni de Jules Verne şi H.G. Wells, de fasciculele CPSF din biblioteca (podul) casei sau, în cazul generaţiilor mai tinere, de Frank Herbert sau Isaac Asimov. Poate chiar de William Gibson, care a însemnat întîlnirea hotărîtoare pentru mine; fără Gibson aş fi rămas, probabil, un cititor ocazional de „literatură de anticipaţie“ sau, în orice caz, n-aş fi apucat-o pe drumul pe care am apucat în anii ’90. De ce SF? Pentru că este un loc al evadării, o posibilitate de fugă – sau explorare – care stîrneşte gena exploratorului din noi. În fiecare carte SF găseşti o lume întreagă de cercetat, de înţeles, iar dezvoltarea personajelor, a poveştii îşi află împlinirea în această lume, şi nu în alta. Te poţi lăsa furat de gadget-uri, de minunate invenţii sau de speculaţii, şi dacă ai o minte cît de cît dedată cu abstractul, cu gîndirea ştiinţifică, toată recuzita aceasta devine un joc al minţii, dătător de fiori. Dar s-a spus, de mulţi ani, că literatura SF nu este despre gadget-uri, ci despre oameni. Care oameni? Cei pe care-i vedem pe stradă sau în autobuz? Sefeul e despre oamenii care trăiesc în condiţiile propuse de autor, în ipotezele lansate, despre oamenii care relaţionează cu un mediu (natural, social, filozofic – dacă vreţi) inventat/propus. Personajul din SF este omul supus unor teste, aşa cum, înainte de a fi lansate pe piaţă, automobilele sînt supuse testelor pentru a prevedea cum s