Luna trecuta s-au implinit 50 de ani de la ceea ce activistii tibetani numesc Ziua Revoltei Nationale din Tibet – adica acea zi din 1959 in care tibetanii din Lhasa s-au rasculat impotriva domniei Partidului Comunist din China. Rebeliunea a fost inabusita. Dalai Lama s-a refugiat in India, iar pentru cel putin un deceniu situatia s-a inrautatit grav: multi tibetani, poate peste un milion, au murit de foame in perioada campaniei Marelui Salt Inainte initiata de Mao; temple si manastiri au fost distruse, uneori chiar de Garzile Rosii tibetane, in timpul Revolutiei Culturale; multi oameni au fost ucisi in violentele din acea perioada.
Oficialii chinezi sunt evident iritati in acest an aniversar (se implinesc si 20 de ani de la Tien An Men). In martie am fost in Chengdu, in provincia Sichuan, unde traiesc multi tibetani. Chiar si turistii straini care nu aveau habar de comemorari erau opriti pe strada de politisti in cautare de semne ale unei rebeliuni. Cartierul tibetan, viu si colorat, era blocat printr-un cordon. Nu doar ca nu aveai voie sa fotografiezi, nici macar nu aveai voie sa treci pe acolo.
Presa chineza, in schimb, a marcat evenimentul prin articole entuziaste, descriind marea bucurie simtita de tibetani la eliberarea dupa secole de feudalism si sclavie. Daca e sa dam crezare ziarului China Daily sau altor publicatii, atunci ar trebui sa credem ca Tibetul "ante-eliberare" era iadul pe pamant si ca tibetanii sunt acum fericiti si recunoscatori ca pot fi cetateni ai Republicii Populare Chineze. Probabil ca unii chiar sunt. Multi nu sunt. Dar daca propaganda chineza picteaza un tablou al trecutului tibetan in culori mult prea sumbre, occidentalii care simpatizeaza cu cauza tibetana sunt deseori prea sentimentali.
Farmecul personal al lui Dalai Lama, combinat cu aerul himalayan al intelepciunii spirituale superioare, a promov
