Ceea ce m-a surprins in comentariile – nu foarte numeroase, de altfel – dedicate pâna acum reeditarii sintezei lui Paul Cornea despre Originile romantismului românesc * au fost tentativele ingrijorate ale recenzentilor de a diminua pâna la anulare perspectiva sociologica de inspiratie marxista ce subintinde volumul.

Gestul mi se pare exagerat. Nu doar pentru ca e de natura evidentei ca in România comunista orice incercare de sociologie literara trebuia sa treaca prin filtrul marxismului (in definitiv, si Nicolae Manolescu a fost nevoit sa plateasca un asemenea tribut in Arca lui Noe); dar adevarul e ca, si daca am incerca sa privim lucrurile din afara contextului vremii, exista doua lucruri care nu pot fi trecute cu vederea. Pe de o parte, ca natura segmentului analizat (perioada 1780-1840) l-a obligat pe Paul Cornea la compromisuri ideologice neglijabile: in fond, nu trebuie sa fii neaparat marxist ca sa subscrii la opinia ca boierii si slujbasii care, in zorii epocii moderne, ii tratau pe tarani „cu batai, cu fumuri si cu groaznice inchisori friguroase si puturoase" (cf. Naum Râmniceanul) constituiau o abominatie care trebuia sa dispara cât mai rapid de pe scena istoriei. Pe de alta parte, chiar si in plan international, marxismul ramânea la 1972, când a aparut prima editie a Originilor, cea mai tentanta oferta in câmpul sociologiei literare. Mai ales ca, la noi, sociologia deceniului opt pe care o desfasura Paul Cornea nu mai avea practic nimic in comun cu sociologismul vulgar al „obsedantului deceniu": vorbim acum – iar Originile romantismului românesc constituie poate cea mai clara proba in acest sens – despre o metoda trecuta nu numai prin reformele unor Goldmann si Escarpit, dar si prin lectia fertila a aliantelor cu istoria ideilor si a mentalitatilor, cu poetica si cu stilistica. Insa cea mai buna dovada privind utilitatea perspectivei lui