"Îmi doresc să mor fericit", s-a confesat muzicianul Sting, înainte de a-şi delecta spectatorii români cu ultimele melodii transportate din alt ev. Dar nu grabnic, ci "Cât mai târziu, fericit şi înconjurat de oamenii care să mă iubească", a adăugat menestrelul englez.

Vasăzică, ar exista un timp al muririi, când desprinderea de viaţă e o fericire în zbor! Dar, tot zăbovind în treburile pământeşti, pustiul creşte împrejurul nostru, şi siberii sau sahare nesfârşite se intercalează între noi şi lume. Şi, la urma urmei, cum naiba să iubeşti decrepitudinea? Nu doar tu, decrepitul, ci şi martorii propriei tale descompuneri puţind a mortăciune!

Fiindcă, vorba scriitoarei Simone de Beauvoir, "Dacă trăieşti suficient de mult, vei vedea fiecare victorie transformată într-o înfrângere." Întârzierea exagerată în viaţă aduce a obscenitate, a lipsă de măsură.

E un afront, o desconsiderare a armoniei universale, o infamie la adresa frumuseţii omeneşti. Dacă nu eşti iubit la tinereţe, în plină explozie trupească şi spirituală, la senectute iubirea e mai degrabă milă. Suntem toleraţi, pentru că, zic ăi înţelepţi, "beleaua se ţine cu rândul", iar la rând stau toţi.

Aşteptarea asta a bătrâneţii ne urâţeşte, ne acreşte, ne schilodeşte, ne şubrezeşte până ce devenim nişte triste epave. Epave eşuate pe promontorii mereu mai înguste înaintând spre "Marea Moartă".

Şi-apoi ce legătură are moartea cu fericirea? În miezul fericirii nu te gândeşti deloc la moarte, n-o iei în calcul, o ignori chiar. Pluteşti deasupra ta şi te închipui veşnic, te admiri necondiţionat că îţi aparţii. Fericirea îţi dă senzaţia nemuririi, a infinitului necasabil.

Tocmai de aceea clipele de fericire sunt rare şi scurte, adesea neverosimile. Conştiinţa sinelui vremelnic e gardianul tocmit de Creator să nu ne slăbească din ochi şi să ne amintească cut