Timpul pare să fi intrat în vrie. Pare greu de crezut, dar la 20 aprilie se împlineşte deja un an de la dispariţia Monicăi Lovinescu. Vocea sa inconfundabilă, râsul, argumentaţia raţional tonică, umorul cerebral, chipul devenit atât de familiar după 1989 (niciodată, înainte de căderea comunismului nu mi-aş fi imaginat că voi avea vreodată şansa să o întâlnesc, mai mult chiar, că prima noastră întâlnire va avea loc în miticul imobil de pe strada François Pinton) îmi apar, mai proaspete ca niciodată în memorie şi, vorba lui Virgil Ierunca, mi-e greu să mă obişnuiesc cu gândul că de acum înainte va trebui să mă mulţumesc cu umbrele lor.
Pentru cei din generaţia mea Monica Lovinescu a însemnat mai mult decât un jurnalist profesionist, în adevăratul înţeles al cuvântului, un reper intelectual şi moral şi una dintre puţinele surse credibile de informaţie despre viaţa politică şi culturală de dincolo de cortina de fier. Prezenţa ei (a lui Virgil Ierunca şi a celorlalţi) la microfonul postului de radio "Europa Liberă" devenise echivalentă cu însăşi starea de normalitate. O normalitate la care visam în plină anormalitate a existenţei noastre reale. De la Monica Lovinescu am învăţat să analizăm totul cu mintea proprie şi să spunem cu voce tare ce gândim (astăzi pare puţin lucru, dar în anii '80 ai secolului XX nu era deloc aşa), să căutăm valoarea unei scrieri în estetic, dar, în egală măsură, şi în etic, să preţuim exact calitatea umană, să avem puterea să-i admirăm pe cei buni şi să-i dezaprobăm pe cei răi. Pentru intelectualii (în formare) din anii de agonie ai regimului Ceauşescu, Monica Lovinescu a fost un reper, o deschizătoare de drumuri (spre adevărata libertate a spiritului) şi o speranţă. Speranţa că starea de normalitate poate fi atinsă şi fără mari acte de eroism. Trebuia doar să fii tu însuţi, să spui senin despre alb că este alb şi despre neg
