De sute de ani, Mănăstirea Jitianu adăposteşte sufletele credincioşilor, veniţi în căutarea Mântuirii.
La Mănăstirea Jitianu, din inima Olteniei, credincioşii smeriţi, îngenuncheaţi în faţa altarului, ascultă slujba. Vocile uşoare ale călugărilor intonează rugăciunile, în timp ce o rază de soare se strecoară firav prin geamul colorat al bisericii. Este o zi de primăvară plăcută şi calmă, ca de început de lume. Mănăstirea Jitianu, renăscută din propria cenuşă, trăieşte acum clipe de bucurie.
Pe Părintele Nifon, stareţul mănăstirii, l-am întâlnit după ceva vreme în livadă. Se grijea ca duzii, una dintre comorile locului, să aibă şi ei parte de propria renaştere. Se spune că ei au fost plantaţi aici chiar pe vremea domnitorului Cuza, atunci când a fost înfiinţată Şcoala de Agronomie. Azi sunt protejaţi de stat tocmai datorită îndârjirii cu care s-au luptat ca să apuce o nouă primăvară.
Istoricii spun că aici, unde astăzi se înalţă lăcaşul de cult, cu peste 600 de ani în urmă Mircea cel Bătrân a zdrobit armata otomană. Locul bătăliei, Rovine, a rămas de atunci un punct de reper în istoria românilor. Conform unei legende populare, Mircea cel Bătrân ar fi ridicat o bisericuţă din lemn, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit. Hramul ei era Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, ocrotitorul oştenilor. Reclădită un veac şi jumătate mai târziu, de această dată din cărămidă, mănăstirea îi va avea drept ctitori pe boierii Craioveşti, care au ridicat în cuprinsul Olteniei mai multe ctitorii monahale fortificate.
Prima atestare documentară a mănăstirii datează din anul 1556, atunci când vodă Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul, face danie Mănăstirii Jitianu jumătate din satul limitrof Jamnic (Balta Verde de astăzi). Prin Decretul secularizării averilor mănăstireşti din 1863, Mănăstirea Jitianu este des
