Undeva, într-un bloc vechi din spatele Bisericii Armeneşti, l-am întâlnit pe Alexandru A. Teodoreanu, singurul reprezentant care mai poartă astăzi numele unei familii fără de care literatura română ar fi fost mai săracă. A străbătut aproape un secol, a văzut lumile cum s-au transformat, le-a înţeles sau doar le-a acceptat, a fost contemporan cu începutul şi sfârşitul unui veac, nu de singurătate, ci de schimbări... Am stat de vorbă într-o odaie care semăna prin simplitate cu cea a lui George Enescu din Vila Luminiş, de la Sinaia, şi când a început să povestească ne-am întors în timp, undeva, la începutul anilor 1900.
"Îmi aduc aminte de prezenţa fizică a verilor mei primari, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, trecuţi de mult în lumea umbrelor." Casa bunicilor, evocată de Ionel Teodoreanu, uliţa Zlataust din Iaşi, unde ar trebui să existe astăzi un muzeu al scriitorului, anii adolescenţei, apoi anii tinereţii... Povestea începe demult, înainte de naşterea celui care avea să devină unul dintre scriitorii cei mai îndrăgiţi ai literaturii române, pe vremea când cei trei fraţi, Osvald, Alexandru şi Laurenţiu, erau încă tineri. "În vreme ce Alexandru şi Laurenţiu se stabileau la Bucureşti, Osvald a ales să rămână în Moldova. Din căsătoria lui cu Sofia, fiica lui Gavriil Musicescu, un compozitor renumit la acea vreme, au venit pe lume Păstorel şi apoi Ionel Teodoreanu."
Ajuns astăzi la 93 de ani, Alexandru A. Teodoreanu s-a născut în familia celuilalt Alexandru, fratele lui Osvald. "Iar Laurenţiu", îşi aminteşte el mai departe, "a murit pe front, în primul război mondial, unde s-a înrolat ca voluntar". Multe întâmplări sunt evocate de Ionel Teodoreanu în "Uliţa copilăriei", iar episodul dispariţiei unchiului este unul dintre cele mai emoţionante:
"Vestea se prăbuşi în noi ca o ciocârlie fulgerată de soare; la fel pierise copilul între str