M-am întîlnit, zilele trecute, cu un fost coleg de şcoală, astăzi universitar în domeniul aeronautic. Cred că simpla menţionare a profesiei v-a spus deja ceva despre personajul în discuţie. Omul este un savant autentic şi a fost aşa de cînd îl cunosc, adică de pe băncile gimnaziului. Pe atunci rezolva instantaneu ecuaţii imposibile, ce ne dădeau nouă, celorlalţi, coşmaruri teribile. Ştia principii sofisticate de funcţionare a unor motoare supersonice şi inventa diverse mecanisme de propulsie, speriindu-şi profesorii şi prietenii. Ca toate geniile însă, la sport, şuta mereu pe lîngă minge, avea ochelari cu dioptrii mari, mergea şleampăt, purta ciorapi desperecheaţi şi nu se bucura de succes la fete. Într-un cuvînt, era un "Dexter" al comunismului tîrziu. Povestea care urmează (relatată mie chiar de protagonist) s-a desfăşurat în februarie anul trecut, cînd fostul meu coleg şi-a susţinut, finalmente, teza de doctorat. Spun "finalmente", întrucît omul " super-scrupulos, absorbit etern în calcule şi probabilităţi " a amînat impardonabil această formalitate academică, ajungînd să-şi exaspereze coordonatorul. La limita limitei, tînărul lector a pus pe masă un tratat de aeronautică, închizînd gurile tuturor cîrcotaşilor. De teama unor imprevizibile evenimente, conducătorul de doctorat a întocmit iute comisia, a simplificat birocraţia şi l-a împins pe erou, cu oarece impacienţă, către ziua susţinerii. Aceasta a căzut pe fond de nămeţi şi geruri ucigătoare. Ieşit din calculele siderale, amicul meu s-a văzut confruntat cu brutalitatea lumii reale, neconcesivă cu savanţii, după cum bine se ştie.

A descoperit, cu nedisimulată oroare, că trebuia să se ocupe de aranjamente foarte concrete, pentru care nu avea "pregătire" şi nici măcar "organ", după cum afirmă el însuşi în prezent. În comisia de doctorat sînt membri profesori de la mai multe universităţi din ţară, de ale