Chiar şi în situaţia aceasta - una dramatică - e de preferat nota elegiacă, în tonalitate bacoviană, decît cea catastrofică, în tăietură actuală.
Ar fi raportarea picturii ce se practică dintotdeauna - aici într-un Iaşi între oraşele de calibru ale ţării - la cea a Capitalei. Raportabilă, ea însăşi, la orizontul european.
Cînd descindeam - plin de vise - în vechea Capitală, descoperirea maeştrilor ce fascinau prin pictura lor îmi provoca o dublă reacţie: una a admiraţiei pioase, cealaltă a desprinderii de ea. Mi-am păstrat constant această dublă trăire, deşi ceea ce începusem să produc în atelierul de pe Armeană m-ar fi îndreptăţit la frondă, sau măcar la persiflare. Nu. Soluţia mea - una în notă european modernă - se plasa, cu deplină civilitate, în compania celei vechi, de nu chiar în completarea ei. Nici nu se putea altfel: îi cunoşteam treptat pe maeştrii locali, care mă impresionau prin minunata lor devoţiune întru pictură, mai cu seamă că eram din ce în ce mai tentat să şi scriu despre ei. Şi asta într-o vreme crîncenă propagandistic, limba ascuţită a unui Bouşcă, dar şi a altora, deranjînd cu prisosinţă. Trecută aşadar - timid, dar trecută - în însemnările mele sustrase cenzurii.
De părăsit însă pista nostalgică şi de privit, o secundă, lucrurile din unghi ceva mai radical.
Cu toată apăsarea momentului - atît de mult prelungit! - lirismul păstos al maeştrilor răspundea cum nu se poate mai bine celuilalt lirism, al unui public din ce în ce mai sătul de propagandă agresivă şi predispus ataşării la o pictură în care predomina - ca refugiu - peisajul. Dar şi natura moartă. Dar şi - de ce nu - cuminţile scene de gen, cu lumea umilă a căruţaşilor lui Craiu.
Ei bine, acest univers local, atît de profesionist exprimat de maeştrii de-aici, nu a avut nici o şansă în faţa Bucureştiului, nu cu m
