Dacă totuşi arde şi blocăm pe cineva, trebuie lăsat pe bord un număr de telefon la care să apeleze omul aflat brusc în situaţia de a aştepta ca prostul.

E un domn care stă jumătate afară din maşină şi claxonează. Corpul sau încordat, încărcat profund negativ, este dedicat total acestei acţiuni. Claxonează cu patos. Intens, prelung, enervant, sunetul îi sfredeleşte pe toţi cei care circulă prin zonă. Tipul îşi adună în jumătate de minut mai multe căutături urâcioase decât un arbitru de fotbal în timpul unui derby.

Unii, printre care şi eu, se opresc dând să intre în vorbă cu omul, să afle de ce o fi supărat, care-i proble ma, cine a parcat greşit, cine pe cine dă în judecată, care ia de guler primul pe aproapele său şi, în general, care-i faza.

Eu renunţ, mă prind repede şi evit discuţia din care oricum ieşi inflamat, ori că i-a scăpat nebunului vreo înjurătură groa să, ori că te apuci solidar să-ti verşi obida faţă de neam şi ţară, în dulcea tradiţie strămoşească. Este blocat de o maşină lăsată leneş pe avarii, cum ar veni, domnul sau doamna de la volan are puţină-puţină treabă şi soseşte cât ai clipi.

Am clipit, am răsclipit, am trecut de tabloul cu pricina, m-am dus unde aveam treabă, am apucat să uit şi întorcându-mă într-o jumătate de oră constat că nefericitul era tot acolo, epuizat şi cu ochii bulbucaţi de nervi, înjura cu ultimele puteri conducerea ţării şi viaţa, şi planeta, şi maşinile, şi albinele, şi tartinele. Îl deplâng în sinea mea, mă gândesc că, dacă am vrea şi am fi mai uniţi şi mai puţin haotici, am reuşi să ne menajăm neuronii plăpânzi. Noi, ăştia micii. Că de sus nu are rost să aşteptăm ceva bun. Noi să ne ajutăm singuri. Adică, cel care a plecat pentru „o clipă” să se fi gândit şi la celălalt, astfel i-ar fi trecut prin cap şi omului nostru să claxoneze mai puţin, iar cei aflaţi în trecere ar fi s