Pare greu de crezut, dar există cărţi de biologie pe care este imposibil să le laşi din mână, cel puţin la fel de pasionante ca romanele de acţiune. Exemplele nu lipsesc, Favre şi volumele sale despre insecte, Ambrose, care s-a ocupat cu particularităţile erotice la nenumărate specii, poetul Maurice Maeterlinck, pasionat de albine, sau Lorenz, fascinat de agresivitate în lumea animală.
Să nu-l uităm pe Rattray-Thomas, care prin anii '60 ai secolului trecut prevedea un viitor sumbru dominat de utilizarea nesăbuită a armelor bacteriologice, profeţie din fericire nerealizată încă.
Mai aproape de noi, Rom Harre, autorul unei cărţi cu titlul "Câinele lui Pavlov şi pisica lui Schroedinger", se dovedeşte a fi un subtil istoric al biologiei. El ne aminteşte că într-un laborator nu sunt doar retorte şi becuri de gaz, ci şi fiinţe vii, ca broscuţele electrocutate ale lui Galvani. Rolul acestora este nu numai de subiect de cercetare, ci şi de instrument al progresului.
În secolul al XVIII-lea, Stephen Hales studia circulaţia sângelui folosind cai fără viitor, "gloabe care nu mai aduc nici un folos", ne spune el. La rândul său, Teddington sacrifică câini şi broaşte încercând să înţeleagă funcţionarea muşchilor. Amândoi ajung obiectul batjocurii lui Tom Twining, poet minor, dar mare iubitor de animale. Biata pisică, oscilând între viaţă şi moarte într-un experiment pur imaginar, devizat de fizicianul Schroedinger, rămâne, împreună cu câinele foarte real al lui Pavlov, un simbol al importanţei fiinţelor vii în gândirea ştiinţifică.
Cea mai simplă unealtă de laborator, hârtia indicatoare, conţine un ingredient extras din licheni, iar şoarecele lui Vacanti (pe a cărui spinare creşte structura cartilaginoasă a unei urechi de om) a făcut să progreseze tehnica transplantului. Dar să nu uităm insectele.
Până acum au fost publi
