In aceste zile se discuta mult despre descentralizare si cum trebuie ea facuta.
Am spus in repetate randuri pe acest blog ca mai multa descentralizare inseamna mai multa democratie si mai multa eficienta pentru ca decizia din serviciile publice are loc mai aproape de cetatean in dubla sa calitate de client (pentru ca merge la spitalul din localitate sau isi trimite copii la scoala) si de actionar (pentru ca proprietatea publica este a cetateanului si, in plus, cetateanul plateste taxele).
Din pacate, discutia publica are loc doar in jurul demiterilor si a celor care vor detine painea si cutitul: ministerele de la Bucuresti sau primarii si/sau presedinti de consilii judetene.
Discutia publica insa trebuie sa se indrepte catre modul practic prin care actionarii (adica cetatenii) vor controla insitutiile publice la nivel local.
In domeniul invatamantului, raportul Miclea ofera un model foarte bun si anume un consiliu director al scolii (format din cel putin 30% reprezentanti ai comunitatii - parintii, dar si din reprezentanti ai primariei, al personalului didactic si ai ministerului) care are puterea sa numeasca si sa demita directorul, in functie de indeplinirea unor obiective. Deci nu inspectorul judetean sau ministrul sau primarul au acest drept, ci acel consiliu director.
La fel ar trebui sa se intample si in spitale. Si exista exemple in Uniunea Europeana. De exemplu, in Marea Britanie spitalele sunt controlate de asa-numitele trusturi care numesc conducerea spitalelor. Trusturile aleg un Consiliu de Supraveghere in care iau loc reprezentanti ai comunitatii locale (cel putin 51%: atat din partea primariei, dar mai ales reprezentanti alesi de catre “membri”), dar si al personalului spitalului, ministerului, etc. Calitatea de “membru” o poate obtine orice cetatean cu rezidenta in localitatea / regiunea unde functione
