Se apropia ziua mea şi aveam mare nevoie de ouă. Am dat sfoară în ţară şi, una dintre colegele mele mi-a zis că pot merge cu ea într-un sat, de unde putem cumpăra ouă proaspete. Dar exista o condiţie: nu trebuia să spun nimănui de unde le-am obţinut! Sub nici o formă!

Am asigurat-o că n-am nici un interes să fac aşa ceva, şi sâmbăta următoare ne-am prezentat la rată ca să ajungem în satul cu pricina. Am străbătut o distanţă destul de mare de la şoseaua principală până în sat, dar a meritat. Am poposit la gospodari în bătătură şi ne-au poftit în bucătărie. Acolo am depănat una, alta şi, cu această ocazie, am aflat că fosta mea colegă făcuse parte cu ceva timp în urmă dintr-o echipă de inventariere a animalelor din gospodăriile sătenilor.

Trebuia să înregistreze câţi porci, câte vite, câţi cai, dar şi câte şi ce fel de păsări aveau în curte. Pentru fiecare tip de animal şi la un anumit număr de bucăţi, erau obligaţi să dea cote la stat, la Primărie. Pentru atâţia porci, trebuia să dea ţăranul o anumită cantitate de carne de porc; pentru cai, trebuia să efectueze un anumit număr de zile-muncă la colectiv cu caii; pentru capre, trebuia să dea o cotă de lapte pe lună şi o anumită cantitate de păr; la oi, la fel. Iar la păsări, ce să mai vorbim, pentru un anumit număr de găini trebuia să dea ţăranul un număr stabilit de ouă. Deci, oricâte eforturi făcea, nu putea să-şi ajute omul copiii plecaţi la muncă la oraş sau la facultate cu ceva de acasă, pentru că orice surplus era luat de stat.

Dar cum fiecare lucru care este punitiv obligă românul să găsească şi o portiţă de scăpare, s-a întâmplat şi de data asta. Aşa că bieţii oameni au început prin a-şi ascunde animalele. Duceau vacile la montă pe ascuns. Dacă făta vaca, viţelul creştea în întunericul grajdului până căpăta ceva greutate, după care era tăiat degrabă. Am aflat că prin zo