Dacă ne luăm după declaraţiile unora şi altora, ţara asta nu are nevoie de profesori. Aşa vedem din ce ne spun politicienii, din cifrele bugetului. Povestea asta ţine de mult. Nu e ăsta primul guvern căruia nu îi pasă de elevi, studenţi, profesori. Oricum, ei îşi ţin copiii la şcoli private şi la momentul potrivit îi trimit în străinătate să înveţe. Aşa că dispreţul, desconsiderarea profesorului funcţionează perfect. Mai auzim câte ceva de bine, în timpul campaniilor electorale, când plămânii candidaţilor se sparg în microfoane cu tot felul de sloganuri mincinoase. E perioada când se aruncă pe piaţă fraze generale despre rolul şcolii, al educaţiei etc., apoi se aşterne uitarea. Cam ăsta e tratamentul la care e supusă şcoala. Ipocrizie cât cuprinde, măsuri favorabile, nu. Totul se menţine la cota de avarie, în speranţa că poate totuşi nu se prăbuşeşte cât este un anumit guvern la putere. Pentru că, se ştie, „după noi, potopul“. Sistemul de învăţământ are păcatele lui, ce e drept. Dar înainte de orice critică - ineficienţă, corupţie, impostură academică gravă, păcate reale - ar trebui să spunem că sistemul este cronic subfinanţat. De la primul guvern român, până la cel de azi, condus de Boc, nimeni nu s-a sinchisit de ce se petrece în şcoli. Mulţi parlamentari şi miniştri, chiar cei doi premieri citaţi sunt şi profesori. Unii au diplome curate, alţii nu. Dar, oricum, trecând printr-o şcoală, e de presupus că ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă grijă. Lipsa de respect pentru profesori vine şi de aici. Domnii şi-au luat diplomele pe te miri ce. A funcţionat o industrie a diplomelor, toată lumea s-a titrat. În 20 de ani, domnii au trecut prin sălile de clasă (dacă au trecut) ca gâsca prin apă. E adevărat, mulţi politicieni şi vârfuri ale administaţiei locale¢rale şi-au obţinut diplomele şi ti-tlurile prin trafic de influenţă, troc, neînvăţând nimic. E adevărat c