Cuvântul „chiabur” a fost adoptat de propaganda comunistă la sfârşitul anilor ’40 pentru a-i desemna pe „exploatatorii” din sate. În realitate, în spatele termenului cu sens peiorativ „chiaburi” se aflau bunii gospodari din sate, un pericol pentru apropiata colectivizare. Să ţi se aplice eticheta de „chiabur” în anii comunismului, mai cu seamă în perioada de început, reprezenta o condamnare la o viaţă de prigoană şi de dificultăţi. Dar până pe la sfârşitul anilor ’40 cuvântul nu se folosea aproape deloc în limba română. Şi cu siguranţă nu se folosea cu sensul adoptat de propaganda comunistă.
„Termenul a apărut la noi prin 1947-1948”, spune Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. „Chiabur” vine de la turcescul „kibar”, dar în România a început să fie utilizat de comunişti ca un fel de „traducere” a cuvântului „culac”, folosit pentru a-i desemna pe ţăranii înstăriţi din URSS în timpul anilor de teroare stalinistă.
„La noi nu se zicea până atunci chiabur, se zicea că respectivul ţăran e un bun gospodar”, mai spune Rusan. Începând cu 1949, termenul a intrat însă în lexicul uzual comunist şi a fost folosit masiv, mai cu seamă după Şedinţa Plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie, în care s-a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”. În traducere liberă, colectivizarea satelor.
Până în martie 1949 discuţiile despre „colectiv”, „colectivizare”, „gospodării agricole colective” fuseseră în mod intenţionat evitate. Romulus Rusan precizează: „Până atunci, ştiind că ţăranii care au fost în Rusia pe front văzuseră ce era acela un «colhoz», partidul a tot zis: «n-o să facem, fiţi liniştiţi, lucraţi-vă pământul». Iar în 1949, au recunoscut: se va face colectivizare”.
Termen instituit oficial în 1949