Joi după-amiază, venise maşina cu marfă la magazinul unde lucra. Nicoleta Ursu lua din mâinile delegatului fabricii lăzile grele şi le trecea peste prag, în depozit. Ştia că e gravidă în luna a patra, dar până atunci nu avusese nici un fel de probleme, nici măcar greţurile matinale de care se plângea colega ei Luminiţa, şi ea însărcinată, aşa că nu luase nici un fel de măsuri de precauţie.
Credea despre sine că este puternică şi nu se ferea de munca grea. La a treia ladă, însă, îi trecu o săgetă ascuţită prin abdomen. Lăsă lada jos şi-şi trase răsuflarea, după care se opinti s-o ridice din nou. Greşeală! Durerea coborî în ovare şi-i smulse un strigăt. Apoi se înteţi, iar ea izbucni în plâns. Cu faţa schimonosită, rugă pe cineva să cheme Salvarea...
La spital i-au dat calmante pentru durere şi ca să-i oprească sângerarea. Diagnosticul suna sumbru: "Ameninţare de avort". În salonul de la etajul doi al maternităţii din Bacău erau încă patru femei, toate cu aceeaşi "bubă". De trei dintre ele nu-şi mai aduce prea multe lucruri aminte. Dar cu Carmen Bercea s-a împrietenit. Pe viaţă. Le-a unit, într-un fel aparte, Sfânta Sărbătoare a Paştelui. Pentru că joia cu pricina era chiar Joia Mare. Iar în spital, prin natura lucrurilor, au stat amândouă până în joia următoare. Au prins, adică, împreună şi Paştele, şi 1 Mai.
Nicoleta era pentru prima dată într-un spital. O oripila mirosul de substanţe antiseptice şi grosolănia cu care vorbeau unii dintre angajaţii maternităţii, fie ei medici sau asistente. Era ca şi cum, văzând de atâtea ori pe zi femeile în partea lor cea mai intimă, aceştia nu mai dădeau doi bani pe pudoarea pacientelor, pe care sistemul căuta să le "niveleze", oricum.
În maternitate, femeile nu aveau voie cu cămăşile lor de noapte, aduse de acasă. Toate trebuiau să poarte aceleaşi pijamale şi
