Experimentele lui Mihai Tatulici au dat roade. Realitatea TV se poate lăuda că l-a creat pe Homo Jurnalisticus, biped, dar inept, care apare la un sfert de oră după cutremur şi declară că instinctul jurnalistic a învins – în cazul lui şi al colegilor de redacţie – frica. Şi dă-i şi luptă apoi, cu seismul, cu autorităţile, înarmat cu platitudini capabile să umple ore de emisie, eliberat de instincte vetuste şi bucuros că se poate sustrage modelelor etologice. Cînd eşti martor la un asemenea spectacol trist, îţi vine să te ascunzi de România. Dar unde să te duci? În Islanda poate, unde fotbalul se joacă pe stînci, dar e curat, presa lucrează pentru oameni şi nu se reproduce pe sine, unde riscul consangvinizării este doar biologic, şi nu politic, iar criza este o treabă serioasă, capabilă să doboare Guvernul, şi nu pretext pentru tot felul de suprasarcini fiscale cu potenţial distructiv, cum se anunţă acest impozit forfetar care terifiază IMM-urile. Chinuit permanent de nostalgia unei normalităţi plicticoase, nicicînd trăite, rămîi totuşi aici, fie din neputinţa de a fugi, fie pentru că eşti curios să vezi ce se mai poate întîmpla. De exemplu, într-o justiţie care cercetează în libertate doi granguri din poliţie, deşi aceştia orbitează în jurul unei afaceri ce miroase a prejudiciu de sute de milioane pentru stat, în vreme ce şmenari de duzină, care fluieră a pagubă la centrul şi pe tuşele unui fotbal mizer, sînt arestaţi. Îţi pui, legitim, întrebarea de ce nu reprezintă şi primii un pericol public, în calitatea lor de înalţi responsabili ai poliţiei ce uzează de funcţii pentru a face trafic de influenţă. Apoi, nu prea desluşeşti motivele pentru care Gigi Becali trebuia eliberat, deşi a recunoscut, implicit, că a instituit un regim judiciar paralel atunci cînd o ordonat reţinerea şi anchetarea celor care îi furaseră maşina. Iar eliberarea sa s-a produs tocmai în