Încercarea de a teoretiza un concept precum intimitatea impune de la bun început o dublă manieră de raportare la acesta: una suficient de academică şi detaşată pentru a nu arunca termenul (deja destul de vag şi greu de manipulat) în derizoriu, dar, avînd în vedere natura lui, şi una care să conserve conotaţiile savorii şi ale desfătărilor estetice pe care le presupune. Întreprindere riscantă şi cu puţine şanse de a avea rezultate notabile, în absenţa unui condei capabil să strunească infinit-ramificatele accepţiuni ale termenului, care se arată, paradoxal, pe cît de evanescent (lexemul îi aparţine autoarei), pe atît de bogat în sensuri şi în posibilităţile deschise interpretării. Trebuie spus dintru început că discursul Simonei Sora e un parcurs sinuos printre curente culturale, teorii literare şi nonliterare, un seducător drum spiritual printre eşaloanele gîndirii universale reunind elemente de psihologie, psihanaliză, antropologie, sociologie, istorie literară, critică – toate în cadrul unui demers ambiţios şi bine strunit. Totuşi, caracterul eteroclit al abordării riscă nu atît să piardă cititorul, sedus iremediabil de mobilitatea gîndirii şi logica impecabilă, cît să se sustragă şi să aparţină în acelaşi timp mai multor genuri – Regăsirea intimităţii e o carte de istorie literară, dar şi una de critică, suficient de documentată şi de „serioasă“ cît să treacă drept una de teorie literară. Dovedind lecturi temeinice trecute prin alchimia propriului sistem, cu un stil sobru, pe alocuri scrîşnit, discursul Simonei Sora nu e unul al ostilităţii, resentimentar-belicos, ci unul degajat-critic, dotat cu aceeaşi francheţe specifică cronicilor literare ale autoarei. Tentativa ei de teoretizare aplicată a unui concept, de transformare a sa în principiu coordonator al unor momente literare este, fără îndoială, una reuşită şi cu totul inedită în peisajul criticii şi is