In anii din urma, pana la nenorocita lui de moarte (in primavara anului 2008), Cezar Ivanescu i-a fost poetului iesean Vasile Proca maestru, prieten si duhovnic literar. Din aceasta relatie s-ar putea naste o carte. De convorbiri si de evocari. Desigur, daca se va gasi editorul potrivit ca s-o publice...
Lucian Vasilescu: Draga Vasile Proca, draga poete, uite ca „Ziarul de Duminica" nu numai ca ne indeamna sa stam de vorba, dar ne si „ameninta" ca o sa publice vorbele pe care ni le vom arunca. Ce zici?
Vasile Proca: A raspunde la intrebarile tale inseamna si a ma spovedi, iar spovedania nu-i doar o insiruire de pacate, ci este o taina. Dar cum prea adesea ne pierdem simtul pacatului, as putea sa-ti raspund pe principiul: daca ma intrebi, nu stiu, daca nu ma intrebi, stiu. Mai mult decat atat: de la un capat la altul, intrebarile, mestesugit puse, sunt mai mult niste „piedici". Voi incerca sa propun, dupa puterile mele, un „discurs contra piedicilor" (Marcel Moreau).
L.V.: Dincolo de timp, cu ce masori distanta dintre „Ruperea ritmurilor", volumul de debut, si „Variatiunile Goldberg", interpretate si editate la anul 2008?
V.P.: Sa incerc diferite reprezentari despre mine insumi, despre raportul dintre dorinta si vointa. De la o carte la alta a existat un timp al asteptarii, iar sentimentul asteptarii s-a amplificat. Chiar daca nu intotdeauna asteptarile s-au confirmat. Uneori s-au transformat in dezamagiri, in iluzii insidioase. Dar, increzator, asteptam in continuare. Exista o psihologie a asteptarii.
Asa s-a intamplat, in 1987, cu prima carte, „Ruperea ritmurilor". Cenzurata in draci de un nenorocit de culturnic al timpului acela, care se credea „Gallimard"-ul Editurii Junimea. Cartea s-a transformat intr-o brosura, iar pentru mine a fost o imensa dezamagire. O singura consolare: nu am acceptat compromisurile cerute.
