Fara a experimenta diverse formule si tehnici poetice, in cautarea originalitatii cu orice pret, Nichita Danilov e un poet „inspirat", cu un „timbru" inconfundabil inca de la debut ( Fantani carteziene , 1980).
Poetul isi mitizeaza propria existenta, se priveste pe sine din exterior si „se imagineaza" ca pe un altul, in diferite posturi, de cele mai multe ori in tonalitati ludic-ironice, in maniera lui Radu Stanca din Corydon, ca personaj al unei povesti rostite de o voce „din off", de o „straina gura": „Danilov, Danilov,/ nu uita, tu, Nichita Danilov,/ am visat sa ajung genial/ ca si tine, Danilov" (Se inroseste zapada); „– Pe cine imiti tu, Nichita DANILOV// (. ..) – O, eu vreau sa-l imit/ pe marele Edgar Allan POE,/ de aceea mi-am lipit barbisonul,/ mi-am luat bastonul, papionul, tilindrul si pipa/ si-am iesit la plimbarea de seara/ prin parcul cu nume COPOU" (Din jurnalul unui cabotin); „Cu craniul ascutit ca un ou/ Trece pe strada marele poet Nichita Danilow:/ eu merg in urma lui si meditez/ citindu-l pe Borges.// (...) Are craniul ras, poarta mustata si favoriti/ si un trabuc intre dinti./ Isi scoate palaria, saluta/ avand lipita pe teasta o bancnota de-o suta.// Astfel gatit el trece ca sa socheze/ inimile voastre putin cam obeze..." (Portret al artistului la tinerete) etc.
Proza pe care o scrie de la o vreme Nichita Danilov nu contrazice prin nimic imaginea edificata cu migala, in timp, a scriitorului insetat de absolut si rasplatit, dupa cum ii va fi fost dorinta, cu talentul imaginatiei si cu harul formularilor fericite, abstras, insa numai cat sa poata privi lumea prin lentila mitului (instrument infailibil in descoperirea sau inventarea de sensuri), contemplativ totusi cu masura, atent la viata cetatii, dar cu un ochi deschis mereu spre lumea de dincolo, spre Celtaramul de unde, zice-se, toate vin si unde toate se duc. Mi se pare inu
