Două ipostaze opuse, contradictorii ce vorbesc de caractere opozite, de oameni diferiţi. Cei din categoria guralivilor cu notorietate (sau cu faimă de guralivi deştepţi, tot aia e), întotdeauna, cu fumuri şi ifose, uneori, în cazul şcoliţilor cu diplome, chiar şi cu doctorate şi cărţi, fumuri ascunse sub masca unor gesturi intelectualiste, fals modeste, alteori, în cazul semidocţilor şi sfertodocţilor, exhibate pînă la... paranoia, aşadar, faimoşii guralivi, omniprezenţi, sînt convinşi că au şi prestigiu. Nu numai reputaţie. Or, prestigiul este dat, în primul rînd, de viaţa trăită frumos, cum zice, concis, Cicero.

Scriitorul talentat, care a creat şi opere valabile în timp, dar care şi-a mînjit condeiul cu laude pentru un dictator, care şi-a atacat mîrşav colegii de breaslă în revista pe al cărei frontispiciu numai că nu scria că este a Securităţii, care turna la "organe" pe orice adversar, real sau imaginar, acel scriitor poate avea prestigiu? A lăsat el, vorba poetului, o amintire frumoasă? E un exemplu.

O zicală ne îndeamnă: Despre morţi numai de bine. Nu cred că putem vorbi de bine despre tirani care au decis lichidarea fizică a sute, mii, milioane de semeni, care au minţit şi tîlhărit conştiinţe, care au ucis cu mîna lor fiinţe omeneşti, nu cred, nici măcar în spirit creştin, că putem pomeni de sine pe cei care au pactizat cu nişte tirani, dîndu-le girul pentru ticăloşiile lor, nu cred că putem vorbi de bine despre cei care, sub crusta subţire a onorabilităţii, au fost, de fapt, nişte hahalere, profitori ordinari, impostori. Ar însemna să-i aducem omagii lui Cain, să ne închinăm lui Iuda. Ar însemna să LUĂM modele umane nişte contramodele.

Reputaţia poate fi, nici vorbă, şi proastă oricît te-ai scălîmbăi în public, implicit, pe drăceştile ecrane telecomerciale. Prestigiul nu ţi-l clădeşti debitînd, cînd vrei şi cînd nu