Uite că a venit şi ziua cea mare în care pot să declar că există o chestiune asupra căreia sunt de acord cu Ion Iliescu: este vorba de oportunitatea consultanţilor străini, angajaţi cu mare tam-tam şi mulţi bani de partidele politice în ani electorali, pe care fostul preşedinte nu-i consideră utili, pentru că vin din ţări cu totul diferite de a noastră.

Aşa este, dar nu numai pentru că „trebuie să ne bazăm pe oamenii noştri”, cum spune domnul Iliescu, ci pentru că în sine recursul la consultanţi politici conţine o doză de incorectitudine faţă de alegător: acesta nu mai are de-a face cu un om politic autentic, cu convingeri, idei şi strategii proprii, ci cu un personaj construit de alţii, care repetă dis cursuri învăţate pe de rost şi replici pe care le-a învăţat în simulări de dezbateri, este ferm sau flexibil, vulgar sau elegant nu în virtutea personalităţii şi educaţiei sale, ci în funcţie de sfaturile pe care i le-a dat consultantul cu o seară înainte.

Cine era adevăratul Călin Popescu-Tăriceanu: cel din 2004 sau cel prelucrat ulterior de Tal Silberstein? Ca să nu mai spunem că nu este deloc onorant să fie lăudat consultantul pentru că te-a făcut să fii şi tu, la aproape 60 de ani, mai ferm, mai dur, mai sigur pe poziţie, implicaţia logică fiind că fără contribuţia consultantului ai fi rămas un papă-lapte.

Pe scurt, recursul la consultanţi este echivalent cu injecţiile cu hormoni la sportivi. Performanţa este falsă, publicul înşelat. Avem de-a face cu o fraudă morală în toată regula. Recunoaştem de pildă în discursul debitat de Radu Duda aceleaşi teme pe care le pritocea anul trecut pe vremea aceasta Sorin Oprescu - nocivitatea politicului, independenţă, victimizare. Explicaţia este simplă: consultantul este acelaşi şi nu are prea multe idei.

Ajungem adesea să studiem cu mai multă atenţie consultanţii decât candi