Casa in care locuiam fusese construita inainte de razboi, la intersectia a doua strazi, cu o camera mare exact pe colt, sa fie magazin, dar cand a venit razboiul magazinul s-a inchis si proprietarul a inchiriat casa unor familii, care au impartit-o cu acordul lui in doua apartamente de cate trei camere, unul in partea din fata, celalalt in partea din spate, cu intrarea prin curte. Parintii mei s-au mutat in apartamentul din spate la vreo doi ani dupa razboi, nici nu stiu daca se nascuse fratele meu mai mic. Proprietarul era un boier care avea o mosie intr-un sat deluros, cred ca se numea Margineni, venea o data la o luna sau la doua luni in oras cine stie cu ce treburi, atunci trecea sa-si ia si chiria, oprea in fata portii intr-un docar care ma fascina, cu niste roti de lemn inca o data cat mine de inalte, tras de un cal plin de spume, boierul era batran de tot, cat un munte, cu palme ca lopetile, purta mereu o palarie cu boruri cat roata de caruta, usor plostite, cu parul alb, ca in povesti, imbracat mereu in alb, cu lavaliera, se sprijinea intr-un baston cafeniu, cu maciulie de alama, ma mangaia mereu pe cap si scotea din buzunar o acadea, dar nu-mi amintesc sa-mi fi spus vreodata ceva. Nu stiu cand, era demult, n-a mai venit, murise, n-avea pe nimeni, casa a preluat-o statul, dar noi am ramas chiriasi.
Mi-am amintit toate astea cand mama ne-a spus sa ne pregatim ca duminica mergem sa-l vedem pe tata la Margineni.
O sa vedem si docarul, am intrebat-o eu,
ce docar, nu se dumirea ea,
a trebuit sa-i povestesc despre mosul care-mi dadea acadele, a dus mana la gura uimita,
mai tii tu mintea toate astea, m-a intrebat, erai atat de micut,
tin minte, i-am raspuns mandru, tin minte si cum sedea de vorba cu tata in curte, langa otetarul ala urias, o sa-l vedem, am insistat,
nu stiu, a zis ea dupa o vreme, habar n-am unde sedea M