Mircea Cărtărescu: „Porcul nu are nevoie de cuţit ca să-şi ia revanşa. Peste lumea noastră grotescă vine o boală cu nume grotesc, la fel de teribil ca «holeră», «tifos» sau «ciumă bubonică»”. Sursa: Mediafax
Am făcut de curând o lectură în Austria într-o sală de expoziţie, înconjurat de tablouri care prezentau, în câteva zeci de variante, aceeaşi scenă: un porc cu un cuţit în mână sfârteca un om gol - uneori un bărbat, alteori o femeie - legat de un copac, răstignit pe crengile lui.
Grafica era voit urâtă, mâzgălită, tuşul negru se-ntindea pe pânză unind parcă dintr-o singură trăsătură călăul şi victima. Modelul sărea în ochi imediat: sinistrele gravuri despre ororile războiului ale lui Goya. Soldaţii de acolo erau porcini, porcii de aici erau agresivi şi triumfători, totul în gigantica porcărie a istoriei.
Fabula artistului austriac părea simplă, simplistă chiar: asasinat de Crăciun, timp de secole, în sate medievale şi sate contemporane, preschimbat în cârnaţi, slănină şi jambon, porcul se răzbună în coşmarurile noastre, în conştiinţa noastră vinovată. N-am spus la-ntâmplare cuvântul „asasinat”. Cine-a văzut vreodată cum se taie porcul ştie că nu poate fi folosit alt cuvânt pentru asta: niciodată un condamnat la moarte n-a fost mai uman.
Apucat de picioare şi trântit la pământ, zbierând din răsputeri înnebunit de spaimă, porcul vede cuţitul strălucitor şi-l simte apoi înfigându-i-se lent în guşa însângerată. Ucidem, atunci, nu un simplu animal, ci un om-porc care trăieşte în toate coşmarurile noastre, o fiinţă asemenea nouă. Am văzut şi eu, la ţară, pe când eram doar un băieţel, cum se taie porcul, cum se pârleşte, cum i se despică apoi burta în lung ca să se scoată din ea maţe ca ale noastre, bojoci ca ai noştri, inimă ca a noastră. Oroarea de-atunci trăieşte şi acum în mine.
De asemenea, ochii de om
