Acum câteva decenii, specialiştii preocupaţi de cultivarea limbii atrăgeau atenţia asupra unei greşeli destul de răspândite în epocă: termenul bleumarin, adjectiv sau substantiv împrumutat din franceză, căpătase o nouă pronunţie, pseudo-franceză: şblömarenţ. Eroarea se explica, în parte, prin forma hibridă în care cuvântul fusese adaptat în română: se scria bleumarin, urmându-se deci în prima sa parte ortografia (bleu-) şi pronunţia franceză, în vreme ce finalul (-marin) reproducea pronunţia, nu şi ortografia originară. În franceză, compusul bleu marine precizează nuanţa închisă de albastru printr-o apoziţie - substantivul feminin marine ("marină") - care indică reperul vizual: culoarea tradiţională a uniformei marinăreşti. În engleză, culoarea respectivă este desemnată, într-un mod asemănător, prin sintagma navy blue. Cuvântul sudat, cu adaptare parţială, produs în română de secvenţa bleu marine, e înşelător: unii vorbitori (culţi) au avut tendinţa de a-l pronunţa în manieră franceză, hipercorect, considerând probabil că a doua parte a sa provine din adjectivul sau substantivul masculin francez marin ("referitor la mare" sau "marinar"). Oscilaţia şi dubiul există, de altfel, chiar între francofonii nativi: internetul furnizează zeci de atestări ale unei variante bleu marin (interpretate ca descriind un "albastru ca marea") şi chiar dezbateri asupra formei corecte (care rămâne, totuşi, bleu marine!); e posibil, deci, ca respectiva confuzie de forme să nu fi fost o inovaţie strict românească, ci (şi) o preluare a unei greşeli din franceza vorbită. Oricum, în română, unde existau deja, ca împrumuturi din franceză, atât adjectivul bleu, cât şi marin (peisaj marin), adaptarea parţială a reprezentat şi un fel de refacere şi remotivare a compusului. Să amintim şi faptul că termenul bleu - uşor identificabil în prima parte a lui bleumarin - reprezintă în bună măsură o excep