In volumul de mărturii al Christei Schroeder, secretara particulară a lui Hitler timp de doisprezece ani, aceasta işi aminteşte la un moment dat de câteva consideraţii, deloc cosmetizate, ale dictatorului nazist referitoare la principalii săi aliaţi, inclusiv la mareşalul Ion Antonescu, la armata română şi la ofiţerii acesteia.
Dacă aprecierile lui Hitler despre Antonescu sunt in linia cunoscută a admiraţiei şi respectului pentru competenţa profesională şi onoarea acestuia, percepţiile dictatorului despre armata română sunt surprinzător de dure: „Hitler admira mai ales caracterul corect şi incoruptibil al lui Antonescu, calităţi ce contrastau puternic cu metodele şi uzanţele dragi compatrioţilor săi. Singurul reproş pe care i-l aducea era lipsa de fermitate in conducerea afacerilor interne ale ţării sale. Armata română era, in opinia lui Hitler, o lume a corupţiei şi trădării". Inerenta subiectivitate naţională ne impiedică a adera in totalitate la nemilosul verdict al lui Hitler, formulat desigur in comparaţie cu o mult diferită linie de conduită germană, dar şi pe baza unor informaţii şi evaluări viciate de percepţiile ariene faţă de apartenenţa naţiei române la ginta latină şi proximitatea lumii orientale.
Cu toate acestea, fie şi numai cazul generalului Mihail Lascăr, sugerează că Hitler nu vorbea chiar in vânt. Generalul de divizie Mihail Lascăr, comandantul Diviziei 6 Infanterie, fusese decorat in noiembrie 1942 de Hitler cu Crucea de Fier cu frunze de stejar bătute in briliante (onoare ce mai fusese conferită doar unui singur militar negerman, generalul Manerheim, comandantul forţelor finlandeze) pentru a stimula o rezistenţă inverşunată a acestuia in luptele cu sovieticii, la Cotul Donului. Căzut prizonier la ruşi, bănuit a se fi sinucis, generalul Lascăr a reapărut in calitate de comandant al diviziei sovietice de voluntari români,
