Octavian Paler avea cele mai inalte functii si demnitati – redactor-sef la Romania libera, membru in CC al PCR, deputat in Marea Adunare Nationala etc. –, dar mai voia ceva: sa fie recunoscut ca scriitor. De aceea, ori de cate ori il vizita vreun critic literar la Romania libera, il sechestra in biroul lui, asaltandu-l cu intrebari in legatura cu viata literara sau coplesindu-l cu o parada de cultura.

Am fost si eu o data tinut astfel ostatic. Octavian Paler statea la un birou pe care se aflau teancuri de carti de o inaltime ostentativa si o lampa electrica menita sa sugereze scrisul nocturn, iar eu ma foiam intr-unul din cele doua fotolii care flancau masuta din fata biroului.

Trecusera trei sferturi de ora de cand ascultam un discurs despre Oedip si Sfinx si tot nu gaseam prilejul sa-mi iau ramas bun si sa plec. Deodata, in incapere si-a facut aparitia Mariana, secretara lui Paler, cu un castron cu capsuni in mana. Peste capsunile proaspat si bine spalate, fusese presarat zahar din abundenta. Nu mi-a mai venit sa plec. Mariana a asezat castronul pe birou, in fata lui Paler, si a parasit tacuta incaperea.

Spre marea mea dezamagire, Octavian Paler a inceput sa manance capsunile de unul singur, continuandu-si dizertatia. Lua cate o capsuna cu doua degete, o baga voluptuos in gura si o strivea cu abilitate exact in pauza dintre doua fraze. Mustoasele fructe deveneau astfel un fel de semne de punctuatie ale interminabilului sau discurs. Timp de alte trei sferturi de ora, oratorul infatigabil din fata mea a inghitit astfel, una dupa alta, toate capsunile din castron, fara sa ma serveasca si pe mine macar cu una. La plecare, zapacit de ceea ce mi se intamplase, am gasit cu greu clanta de la usa.

La multi ani dupa consumarea acestui episod, citind Jurnalul lui Mircea Zaciu, am gasit o insemnare care mi-a atras imediat atentia: autorul po