Odinioară animat de sute de suflete, satul Curcani e acum pustiu. Trei familii de tătari ţin în viaţă mica aşezare din judeţ. La vreo 30 de kilometri de Constanţa, din comuna Cobadin ajungem la Negreşti. Cât vezi cu ochii, doar câmpuri pustii. Demult, zeci de case se ridicau semeţe pe locurile de aici. Acum, doar cimitirele amintesc de tumultul vieţii de odinioară.

Trei uliţe prăfuite, raţe, gâşte şi alte orătănii care se plimbă libere, câteva grajduri de animale, câini fioroşi care apără cu străşnicie gospodăriile stăpânilor şi antene parabolice care se iţesc din fiecare gospodărie - ăsta-i tot satul.

Pustietatea e stăpână

În faţa unei case modeste zărim un bărbat stând într-un căruţ cu rotile. Se ridică cu greu şi încearcă să ne apere de câini. Îi dăm bineţe. Zâmbeşte. „Sunteţi ziarişti, nu-i aşa?“, spune bărbatul mirat că vede oameni străini în bătătură. Din casă apare o femeie cu chip de tătăroaică, cu faţa senină şi părul negru, prins în două cozi împletite. „Da’ de unde ştiţi de satul ăsta?“, e curioasă femeia.

Oamenii spun că, în zonă, pustietatea e stăpână, iar atunci când un chip străin scrutează locul cu privirea e mare minune. Ne invită în curte şi ne aşezăm la poveşti. Kurtuvap şi Muazis Adulgani stau în Curcani de când s-au căsătorit, prin anii ’60, şi sunt una dintre cele trei familii de tătari care ţin satul în viaţă.

„Cum era demult pe aici?“, îi întrebăm. Amândoi zâmbesc. Devin nostalgici. Alte vremuri, alţi oameni. „Eu stăteam la Independenţa, la câţiva kilometri de aici, iar soţul meu venea pe acolo la baluri. Aşa ne-am cunoscut. Am stat cinci luni logodiţi, iar apoi ne-am căsătorit. Eu n-am venit niciodată aici, la Curcani, nici nu ştiam cum este“, povesteşte Muazis zâmbind.

Cândva, aşezarea avea 80 de familii

Amândoi îşi amintesc că, odinioară, în satul Cur