Era o adevărată aventură în timpul regimului comunist să ajungi de la ţară la oraş. Sau, mai bine spus, invers, pentru că niciodată nu era loc suficient în autobuzele la care oamenii se adunau buluc.
Ruta Giurgiu-Valea Bujorului era întotdeuna supraaglomerată. Prima cursă spre oraş era cea destinată navetiştilor, care musai trebuia să ajungă la fabrica de textile "Dunăreana", la Şantierul Naval, la Întreprinderea de Construcţii Maşini şi Utilaje Grele (ICMUG) sau în diferite fabrici şi uzine din oraş sau din judeţ.
Şoferilor care intrau în tură la cursa de dis-de-dimineaţă nu le era deloc uşor. Se trezeau cu "noaptea-n cap" pentru ca la ora 4:00 să poată prelua călătorii de la staţia Valea Bujorului. Îmbrăcaţi la patru ace, cu cravată, costum gri şi cu şapcă inscripţionată cu însemnele autobazei porneau la drum înainte de ivirea zorilor. În sate, pe uliţele principale, pe traseul autobuzelor, doar ici - colo se mai găsea câte o lumină "de veghe".
Orbecăind prin întuneric, navetiştii se îndreptau către staţiile de autobuz luminându-şi calea cu câte o lanternă. Deh, ce să-i faci! Rigorile comunismului îndemnau comunele la economie de electricitate! Victor Ciobanu era unul dintre şoferii Autobazei Giurgiu. Când unii colegi erau în concedii de odihnă sau medicale, cursele de la ţară la oraş erau şi mai multe.
La ora 7:00, din Giurgiu pleca un nou autobuz cu destinaţia Valea Bujorului. Iar aventura zilnică debuta. De la casieria autogării, pasagerii îşi procurau bilete. Apoi, în mare grabă, se îndreptau spre rata potrivită. "Cursa de la ora 7:00 era oarecum mai lejeră", ne spune Victor Ciobanu. "La ora 11:00 nu mai era loc de aruncat un ac. Oamenii se înghesuiau, se împingeau unii pe alţii, încercând să prindă un loc pe scaun. Cei mai puţin norocoşi mergeau pe culoar, uneori într-un picior, atât de
