Cînd Galileo Galilei a descoperit pe cer cu telescopul mai multe stele decît se văd cu ochiul liber, Kepler a avut o problemă: dacă cumva credinţa lui cu sistemul solar unic şi în centrul lumii e greşită? Kepler mergea pe o versiune cosmologică în care universul era finit, stelele erau toate la aceeaşi distanţă de Pămînt, iar descoperirea unora noi îi încurca gîndirea. Alţi astronomi îi dădeau tîrcoale cu idei neliniştitoare. Nu cumva stelele astea în plus erau de fapt unele mai îndepărtate? Şi, eventual, tot stelele astea erau în centrul unor alte lumi şi tot aşa, fără sfîrşit?
"Nu, sînt doar mai mici" a fost explicaţia nemţească a lui Herr Kepler. Foarte confortabil. Fără infinit, că e prea complicat şi tulburător. A fost cea mai simpatică teorie greşită bazată pe observaţie corectă. Steaua de mic litraj l-a scăpat pe Kepler din încurcătură, transpiraţii şi viziuni.
Asta facem şi noi în fiecare zi. În modelul nostru cosmologic, în care fiecare e în centrul Universului, unic şi perfect, pătrund din cînd în cînd dubii. Nu cumva ăla e de fapt mai moral, mai deştept, mai bun decît mine? Nu cumva greşesc aici cînd dau ţeapă la slujbă, arunc gunoiul pe pajişte, trec pe roşu, fur, mint, promit, înşel? Nu cumva ăla care nu face toate astea e mai mare ca mine, ca om?
La întrebările astea (pe care le pun eu din off, că ele nu apar aşa evidente şi nici prea des formulate în capul cetăţeanului), răspunsul lui Kepler e surprinzător de actual. Nu cumva ăla e mai mare şi mai bun ca mine?
Nu, e mai mic.
La fel se întîmplă în literatură: Manolescu nu poate fi mare pentru că a scris mult şi ordonat şi s-a înhămat la o treabă de un milion de semne: trebuie să găsim o greşeală aici, care să se bată cu succes cu stelele mici, dintr-odată vizibile cu telescopul cărţii lui.
După acelaşi principiu al jenei faţă de performanţă îi micşorăm pînă la ui
