În urmă cu patru ani observam că diferenţialul de productivitate (tehnologic) dintre America şi Europa nu este atât de mare, încât să justifice un decalaj atât de amplu între ratele de şomaj - 5% în Statele Unite, 9% în zona euro.
În septembrie 2008 - când rata şomajului avansase peste 6% în Lumea Nouă -, devenise limpede că reducerea consumului nu va putea fi contracarată de scăderea de dobândă pregătită de Fed - banca centrală a Statelor Unite -, şi atunci am spus că urmează o creştere a şomajului fără precedent în ultimii 25 de ani: 9%.
Iată că a venit momentul ca previziunea să se îndeplinească. Fed a ajustat dobânda-cheie, în decembrie 2008, la cel mai scăzut nivel din istorie (0%-0,25%), dar s-a dovedit a fi doar un paliativ din moment ce şomajul şi-a văzut nestingherit de drum, urcând, în aprilie 2009, la cea mai înaltă cotă din ultimul sfert de secol: 8,9%. Singurul efect al relaxării politicii monetare a Fed a fost mărirea marjelor băncilor, acestea încercând astfel să-şi procure rapid lichiditate.
Trecând acum cu discuţia de la Statele Unite la România, se observă cam aceleaşi intenţii. Dobânzile interbancare s-au relaxat brusc, iar "ţintele" nu pot fi decât creşterea economică şi reducerea şomajului.
Mai ales că previziunile sumbre nu mai contenesc. După Fondul Monetar Internaţional, care anticipează circa 700.000-800.000 de oameni fără loc de muncă şi o comprimare cu 4,1% a PIB la finele anului 2009, a venit rândul Comisiei Europene să prognozeze un număr similar de disponibilizaţi (o rată a şomajului de 8% înseamnă peste 700.000 de persoane fără joburi) şi o contracţie economică de 4%.
La noi apar cam aceleaşi intenţii şi elemente ca la americani, ba încă unele în plus, care se constituie în circumstanţe agravante. În situaţia în care şomajul este principalul responsabil pentru scăderea cu t
