Au fost necesare mai multe decenii pentru ca eseul lui Arthur Koestler Reflecţii asupra ştreangului şi cel semnat de Albert Camus pe o temă similară – Reflecţii asupra ghilotinei – să apară, reunite, şi în România (sub titlul comun Reflecţii asupra pedepsei cu moartea, ediţie revăzută şi adăugită, introducere şi studiu de Jean Bloch-Michel, traducere de Ioana Ilie, Ed. Humanitas, 2008, 248 p.). Evenimentul are loc la douăzeci de ani de la ultima execuţie – anume, cea a dublei împuşcări a soţilor Ceauşescu –, după care, la puţine zile, prin 1990, a şi survenit abolirea pedepsei cu moartea. El îndeamnă la multiple reflecţii, dar în primul rînd aduce în minte împrejurări istorice mai vechi. Îmi amintesc destul de bine contextul istoric de atunci, ca mulţi dintre cei aparţinînd generaţiei mature de astăzi. Eram destui cei care doream din toate puterile să scăpăm de dictatură, şi nu puţini dintre noi ne-am visat – macabru – asistînd la funeraliile dictatorului. Dar nu au fost prea mulţi cei care s-au bucurat de executarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, măcar pentru că erau destule lucruri de lămurit din seria celor despre care se presupunea că doar ei le ştiau bine. Cum însă lumea murea pe străzi, în continuare, şi în zilele de după ce elicopterul decolase de pe acoperişul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, şi cum se credea că onestitatea şi demnitatea Serviciului Secret de elită al regimului erau mai puternice decît dorinţa lui de acomo-dare cu oricare nou stăpîn nominal al României (care dorinţă s-a dovedit ulterior învingătoare), oamenii au respirat uşuraţi la aflarea veştii. Desigur, s-ar fi preferat un proces corect, o condamnare diferită, sau măcar o altă zi a execuţiei decît cea de Crăciun – timp sacru al naşterii creştine, nu al morţii –, dar gîndul că, în acest fel, opoziţia adepţilor îndîrjiţi ai Palatului Prezidenţial Comunist va fi do